Țiganii în România

INTRODUCERE

Prin acest proiect am dorit să prezentăm povestea unui popor rătăcitor, care, în Evul Mediu ajunge in Balcani şi apoi, treptat, se răspândeşte peste întreg continentul european şi dincolo de acesta. Apărând in Europa ca simpli pelerini, tiganii au stârnit o puternică curiozitate, dupa care au început să circule tot felul de teorii în legatură cu originea lor. În ciuda expunerii constante la multe influenţe şi presiuni, ţiganii au reuşit în decursul veacurilor să-şi păstreze o identitate distinctă si să dea dovadă de o remarcabila putere de adaptare şi de supravieţuire. Principala realizare a ţiganilor este chiar faptul că au reuşit să supravieţuiască ca atare.

Există mulţi ţigani în afara Europei, unii descinzând din stramoşi care n-au migrat niciodată dincolo de hotarele Asiei, iar alţii, mai mulţi la număr, care au migrat ei inşişi din Europa sau se trag din ţiganii care au emigrat la rândul lor. Pentru toţi aceştia, cu excepţia primei categorii, indelungata asociere şi combinare cu alte popoare din Europa a marcat adânc şi pentru totdeauna limba, obarşia, cultura şi societatea lor. După atâtea secole, sunt pe deplin indreptăţiţi să pretindă a fi consideraţi „din Europa”.

ORIGINI

În secolul XX confuzia în terminologie devine deosebit de acută. La un moment dat cuvantul „ţigan” capată o conotaţie eminamente rasială. The Oxford English Dictionary, cuvantul ţigan desemna, membru al unei rase nomade (ei inşişi numindu-se romi) de origine hindusă, care a aparut pentru prima dată in Anglia in secolul al XVI-lea şi despre care s-a crezut ca provine din Egipt. Acestia au pielea de culoare roşcat-inchis şi părul negru. Îşi castiga existenţa din confecţionarea de coşuri, din geambaşie, din ghicit etc. şi de obicei trezesc suspiciune datorită vieţii nomade şi obiceiurilor lor. Limba lor (zisă romani) este un dialect hindus, foarte stalcit, cu un numar mare de cuvinte provenind din diferite limbi europene.

Primele mostre de limba romani – culese probabil in vreo berărie din Sussex – apar relativ tarziu, fiind publicate in Anglia in 1547. Abia după cateva secole se va recunoaste adevărata valoare a acestor frânturi, întrucat ele au rămas mult timp ascunse în Prima carte de introducere în cunoastere de Andrew Borde, sub forma unor mostre de „grai egiptean”. În prezent, după o evoluţie de peste un mileniu, nu exista o variantă standard a limbii ramani şi nici modele scrise care să stimuleze uniformitatea. In schimb există o multitudine de dialecte (peste 60 numai in Europa) cu un grad însemnat de înrudire între ele, dar adesea reciproc neinteligibile. După cercetari pe eşantioane de populaţii ţiganeşti din întreaga Europă in 1940, savanţii străini clasifică ca predominantă în cadrul indivizilor respectivi, grupa de sânge de tip B ceea ce înca o data înradacinează ideea că originea ţiganilor este străină de Europa, aceştia provenind din cadrul continentului asiatic.

Acum 200 de ani s-a inţeles pentru prima dată că limba romani trebuie să fie de origine indiană, din cauza asemănărilor dintre vocabularul ei şi cel al unor graiuri indiene. O serie de limbi vorbite pe subcontinentul Indian nu aparţin familiei de limbi indo-europene. Cele mai importante dintre acestea sunt limbile dravidiene, din sudul şi centrul Indiei şi din Sri Lanka (de exemplu, telugu şi tamil), care au supravieţuit din acea Indie în care au pătruns nou-veniţii arieni. După unele ipoteze, limba romani se pare că s-ar fi desprins din migraţia indo-ariană, în principal înainte de pătrunderea pe subcontinentul Indian. Totuşi, sanscrita conţine împrumuturi lexicale din dravidiana,, care se întindea candva mult mai la nord, o parte dintre ele găsindu-se în limba romani. De unde rezultă că separarea limbii romani de celelalte limbi indo-ariene a avut loc pe teritoriul indian. Nevoia ţiganilor de a vorbi limba ţarii gazdă şi absenţa unui standard de scriere a propriei limbi au facut ca limba romani, sa fie extreme de vulnerabilă: de regulă, convergenţa se produce cel mai repede atunci cand indivizii vorbesc o altă limbă, în acelaşi timp cu a lor proprie. Pe de altă parte, avantajul păstrarii limbii romani ca limbaj secret ar conduce în direcţia opusă; acelaşi lucru s-ar putea întampla şi în cazul mişcarilor frecvente, ceea ce i-ar face pe ţigani mai puţin expuşi la aculturaţie, în contact cu alte societăţi.

Vreme de aproape un veac şi jumatate au fost lansate ipoteze conform cărora populaţia banjara, o rasă amestecată de negustori rătăcitori, cunoscută în India drept unul din triburile nomade şi înţesate cu răufăcători, este strâns înrudită cu ţiganii. Mulţi dintre ei trăiesc azi în centrul şi sudul Indiei, vorbind adesea dialectul regiunii în care locuiesc. Unii ţigani apoi, care în timpurile moderne cerceteaza problema propriei origini, s-au simţit atraşi de unele ipoteze alternative, după care strămoşii lor ar fi mai degraba războinicii kshatriyas, reprezentând al doilea rang între cele patru caste ale societaţii hinduse, decât un amestec pestriţ de cantareţi şi vagabonzi din casta inferioară.