Tratatul de la Maastricht și Uniunea Economică și Monetară - efecte geopolitice

1. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

1.1. Context istoric

Primul pas în construcţia europeană este crearea Comu¬nităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Tratat sem¬nat la Paris pe 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, prin care se urmărea realizarea unei integrări europene sectoria¬le. În 1957 a fost semnat de către cele şase state member ale CECO (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) Tratatul care instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Obiectivul Tratatului CEE era reali¬zarea unei uniuni din ce în ce mai strînse între popoarele euro¬pene, crearea unei pieţe comune, în care mărfurile să circule liber şi cu un tarif vamal comun. Libera circulaţie a mărfurilor este completată de libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului. Un alt aspect care merită subliniat este că acest Tratat enunţă primele politici sectoriale comune: politica agri¬colă, a transporturilor, politica comercială.

Fiecare din cele trei Comunităţi avea propriile instituţii, însă, prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cele trei executive fuzionează. Cele trei Consilii de Miniştri, cele două Comisii, înalta Autori¬tate CECO sînt înlocuite de un singur Consiliu şi de o singură Comisie. Este vorba despre o fuziune instituţională, doarece cele trei Tratate rămîn distincte. Mai trebuie menţionat compromisul de la Luxemburg, în urma căruia, în ianuarie 1966, s-a decis ca între statele-membre deciziile să fie luate prin unanimitate în domeniile care ating interese fundamentale ale statelor-membre .

Deşi obiectivul nostru nu este de a retrasa etapele construcţiei europene deoarece numeroase lucrări au fost dedicate acestui proces prea bogat pentru a fi rezumat în cîteva rînduri, am considerat însă că o prezentare a Tratatului de la Maastricht nu poate fi făcută în absenţa unei treceri în revistă a ceea ce s-a construit pînă la această dată. Menţionăm în acest sens prima extindere din 1972, cînd aderă Danemarca, Irlanda de Nord şi Marea Britanie, urmate de Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986. Tot în 1986 este adoptat Actul Unic Euro¬pean, care aduce modificări în plan instituţional, în domeniul dreptului material şi al cooperării politice. Actul Unic European consfinţeşte, din punct de vedere formal, instituţionalizarea Consiliului European ca principalul organism responsabil, relansează construcţia europeană, atât economic – prin desăvârşirea pieţei interne a Uniunii Europene şi întărirea Sistemului Monetar European, cât şi instituţional - prin extinderea votului majorităţii calificate, lărgirea rolului Parlamentului European şi dezvoltarea unui spaţiu social.

În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studia şi de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni. Din acest comitet făceau parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din Comunitatea Europeană, precum şi Alexandre Lamfalussy, director general la vremea aceea al Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), Niels Thygesen, profesor de economie în Danemarca şi Miguel Boyer, la acea dată preşedinte al Banco Exterior de España. Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape distincte, dar evolutive. Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre. Tot în 1989, Consiliul European a hotărât crearea Sistemului Monetar European, cu scopul de a limita fluctuaţiile cursurilor de schimb ale monedelor europene. Drept referinţă comună pentru cursurile de schimb a fost stabilită moneda de cont ECU (European Currency Unit). Valoarea sa a fost fixată prin comparaţie cu dolarul. Raportul dintre ECU şi dolar a luat naştere pe baza unui coş de valute reprezentând 12 ţări europene (statele membre ale UE înainte de aderarea Finlandei, Austriei şi Suediei). Demn de reţinut este că ponderea fiecărei monede în cadrul coşului reflecta puterea economică a ţării respective; prin urmare, ECU reprezenta un fel de medie a puterii celor 12 monede europene.

Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.

Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitatea atribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat şi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precum şi definirea mandatelor acordate subcomitetelor şi grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.

În vederea realizării etapelor a doua şi a treia şi pentru a pune bazele structurii instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţă interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică. Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în luna decembrie 1991 cu un Proiect de Tratat asupra Uniunii Europene şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumit Tratatul de instituire a Comunităţii Europene – şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoare abia la data de 1 noiembrie 1993.

1.2. Factori interni şi externi care au dus la adoptarea Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht reprezintă în cronologia Comu¬nităţii Europene momentul în care guvernele statelor-membre au ales calea unei integrări politice, transferînd anumite pre¬rogative strict naţionale la nivel comunitar.

Printre factorii interni decisivi care au dus la adoptarea Tratatului de la Maastricht se numără, în prirmul rînd, dorinţa statelor-membre de a beneficia din plin de efectele Pieţei Comune Europene prin realizarea unei monede unice euro¬pene şi, implicit, a unei polictici economice şi monetare comune (Uniunea Economică şi Monetară - UEM).

În al doilea rînd, o dată cu dezvoltarea economiei de piaţă şi a politicii comune economice, a apărut necesară intro¬ducerea măsurilor de protecţie socială, neglijate pînă atunci de către statele-membre, a căror convingere era că dezvoltarea economică va antrena şi progrese în domeniul social.

Al treilea factor intern se leagă de securitatea statelor-membre. Deschiderea frontierelor în cadrul pieţei comune, asociată cu libertatea de circulaţie au creat presiuni impor¬tante pentru îmbunătăţirea mecanismelor de control în cadrul Comunităţii.

Al patrulea aspect care a contribuit la relansarea procesului de integrare europeană a fost aşa numitul „deficit democratic" al Uniunii Europene. în contextul în care Comunitatea Euro¬peană exercita puteri tot mai extinse în domenii rezervate ante¬rior strict statelor-membre, s-a considerat că era necesară o reformă politico-instituţională care să reflecte acest transfer de suveranitate realizat la nivel de elite, fără consultarea directă a cetăţenilor statelor-membre. Se dorea dotarea Uniunii Europene cu o legitimitate democratică prin sporirea domeniilor de com¬petenţă ale Parlamentului European.

Printre factorii externi care au contribuit la relansarea dez¬baterii asupra finalităţii construcţiei europene se numără, în primul rînd, dezmembrarea Uniunii Sovietice, sfîrşitul Războiului Rece, reunificarea Germaniei, căderea comunismu¬lui în centrul şi estul Europei, în 1989, şi reorientarea acestor ţări spre democraţie şi economie de piaţă în numele reîntoar¬cerii la Europa. Aceste elemente au determinat statele Comu¬nităţii europene să regândească întreaga construcţie europeană în funcţie de noua configuraţie a sistemului international