Trecerea la Euro

. Primii paşi către uniunea monetară.

Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 au condus, în final, la prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în dolari la băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără precedent a deficitului înregistrat în tranzacţiile curente americane dar şi diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinat o scădere accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada menţionată.

În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau evoluţii oscilante, stabilitatea celorlalte monede europene fiind astfel ameninţată.

Pe acest fond, deşi Tratatul de la Roma nu cuprindea nici o prevedere cu privire la unificarea monetară, la nivelul Comunităţii Economice Europene se conturează pentru prima dată ideea unei uniuni economice şi monetare.

Planul Barre (februarie 1969) şi apoi raportul Werner (1970) constituie primii paşi către uniunea monetară. Interdependenţa între integrarea economică şi cea monetară, convergenţa performanţelor economice, coordonarea politicilor bugetare şi monetare sunt principalele prevederi ale Planului Barre (Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european al economiei şi finanţelor, fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Europene).

Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea Economică Europeană solicită unui comitet de experţi, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivel înalt care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Werner susţinea ideea realizării unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, până în 1980. Printre principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite:

- mişcările de capital între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii;

- crearea unei monede comune;

- fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.

Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional (suspendarea, de către administraţia Nixon, la data de 15 august 1971, a covertibilităţii în aur a devizei americane), ce au condus, în final, la colapsul Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură nefavorabilă punerii în aplicare a concluziilor Raportului Werner.

Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea "sistemului european al limitelor înguste ale cursului valutar", supranumit şi "şarpele valutar", prin care statele membre îşi luau angajamentul de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/- 2,25 procente. Evoluţia oscilantă, marcată de intrările şi retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele două retrageri ale francului francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de integrare europeană manifestată la sfârşitul anilor '70, cunoscută şi ca perioada de "euroscleroză".

Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare monetară a fost considerată de către autorităţile politice marcante ale Europei de Vest din acea perioadă (cancelarul german H. Schmidt şi preşedintele francez V. Giscard D'Estaing) ca fiind necesară pentru ieşirea din impas. Demersurile franco-germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv principal îl constituia crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Pricipalele componente ce urmau să stea la baza Sistemului au fost:

- Mecanismul ratelor de schimb, o continuare a "şarpelui monetar existent", autorităţile monetare ale statelor membre obligându-se să intervină în cazul în care fluctuaţiile monedelor ameninţau să depăşească marja de fluctuaţie de +/- 2,25%;

- ECU (European currency unit) - folosit ca bază pentru exprimarea cursurilor centrale ale monedelor statelor participante la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de Miniştri, ECU avea ca echivalent media ponderată a valorii monedelor dinţările membre de la acea dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusese destinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele acordate ţărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu: activ de rezervă (statele membre depuneau la FECOM - Fondul European de Cooperare Monetară 20% din rezervele lor în aur şi USD contra ECU); bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă a cărui funcţie era de a se putea determina dacă una dintre monedele participante devenea "divergentă", caz în care autorităţile monetare din ţara respectivă trebuiau să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă); instrument de exprimare a operaţiunilor de creditare a statelor membre.

- Mecanismele de creditare în ECU pentru statele membre.

Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor '80 a detrminat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în acestă direcţie l-a jucat preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Raportul Delors prevedea realizarea unei uniuni economice şi monetare, ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în trei etape. Pe baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la data de 1 iulie 1990, fapt ce coincidea cu liberalizarea completă a mişcării capitalurilor. A doua fază a Uniunii Economice şi Monetare, în care se prevedea crearea Institutului Monetar European, a fost prevăzută să înceapă, de către Consiliul European de la Roma (1990), în ianuarie 1994. Cea de-a treia fază urma să coincidă cu introducerea monedei unice şi realizarea stadiului de Uniune Economică şi Monetară (UEM).

2. Ce presupune UEM ?

În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi utilizarea de către membrii săi a unei monede unice, care să înlocuiască monedele naţionale. În practică, atingerea acestui obiectiv final trebuia susţinută de un ansamblu mai vast de măsuri:

- Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorităţi monetare – Banca Centrală Europeană – dotată cu un grad substanţial de independenţă.