UE și SUA în sistemul de relații internaționale în criză din Irak

Viaţa internaţională a intrat, în acest început de secol şi mileniu, într-o perioadă extrem de complexă şi contradictorie ca urmare a mutaţiilor intervenite în lume, în ultimele decenii. Lumea bipolară apărută în Europa după 1945 a dispărut, dar nu urmând calea clasică, prin război sau revoluţie, ci prin uzură şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă.

Schimbările produse după 11 septembrie 2001 s-au accelerat şi în acest context a sporit preocuparea pentru a controla "agenţii" care pot provoca, la nivel regional sau global, mari crize în plan politic, economic sau social-spiritual. Manifestarea lor asimetrică în planul relaţiilor internaţionale a condus la creşterea gradului de dificultate în ceea ce priveşte înţelegerea actualului mediu de securitate.

Tradiţional, problemele de insecuritate – crize, conflicte, dar şi de securitate – cooperare şi stabilitate, erau indisolubil legate de actorul clasic – statul şi de puterea/capacitatea sa de a le gestiona.

Astăzi, puterea actorilor nu mai este exprimată în termeni clasici-militari decât parţial, pentru că la dimensiunea militară a potenţialului de putere se adaugă cel puţin alte două dimensiuni: economică şi tehnico-informaţională. Interdependenţa crescândă va impune actorilor mari sau mici din sistemul relaţiilor internaţionale căutarea de soluţii nonclasice, în vederea găsirii unei formule optime pentru securitate şi stabilitate în lume. O evaluare a evoluţiilor de până acum ale protagoniştilor, în planul relaţiilor internaţionale, a împlinirilor şi mai ales a neîmplinirilor, cunoaşterea exactă a surselor generatoare de crize politice, economice sau militare, a cauzelor care determină participanţii să adopte un comportament bazat pe forţă în relaţiile bi sau multilaterale – sunt doar câteva din subiectele de mare interes nu numai pentru analişti, dar şi pentru omul obişnuit, preocupat de "mersul" politicii în lume.

De fapt, ultimul deceniu al secolului trecut a fost nu numai martorul ridicării unei superputeri europene, ci şi al continuării declinului Europei într-o relativă slăbiciune militară în comparaţie cu Statele Unite. Conflictul balcanic de la începutul deceniului a dezvăluit incapacitatea militară şi dezorganizarea politică a Europei; conflictul din Kosovo de la sfârşitul deceniului a evidenţiat prăpastia transatlantică în domeniul tehnologiei militare şi al capacităţii de a purta un răboi modern. În afara Europei, la sfârşitul secolului trecut, disparitatea era încă şi mai acut evidentă, pe măsură ce a devenit clar că abilitatea şi voinţa puterilor europene, individuale sau colective, de a trimite forţe decisive în regiuni de conflict situate dincolo de limitele continentului sunt neglijabile. Europenii au putut să punăla dispoziţie forţe de menţinere a păcii în Balcani, şi chiar în Afganistan. În cele mai bune cazuri, rolul European a fost acela de a completa forţele de menţinere a păcii după ce Statele Unite întreprinseseră, în cea mai mare parte, pe cont propriu, fazele decisive ale misiunilor militare şi stabilizaseră situaţia. Aşa cum s-au exprimat unii europeni, adevărata diviziune a muncii constă în aceea că Statele Unite ,,pregătesc cina” şi Europa ,,spală farfuriile”.

Dorinţa americanilor de a evita pierderile şi voinţa lor de a cheltui sume mari pentru noile tehnologii militare au asigurat Statelor Unite o capacitate militară formidabilă, care permite o precizie milimetrică de la distanţe foarte mari, fără expunerea la riscuri a propriilor trupe. Armatele europene de pe altă parte, erau mult mai puţin avansate din punct de vedere tehnologic şi mai dependente de implicarea trupelor în lupte la distanţe mai mici. Efectul acestei prăpastii tehnologice, care s-a lărgit în cursul ultimului deceniu al secolului trecut, când Statele Unite au făcut paşi înainte remarcabili în domeniul muniţiilor de mare precizie, operaţiilor combinate, comunicaţiilor şi culegerii de informaţii, a fost acela că i-a făcut pe americani şi mai dornici să plece la război decât europenii, cărora le lipsea capacitatea de a lansa atacuri devastatoare de la distanţe sigure, şi, prin aceasta erau obligaţi să plătească un preţ mai mare pentru lansarea unui atac.

Aceste inadacvări militare europene, în comparaţie cu forţa armată a Statelor Unite ale Americi, nu ar fi trebuit să constate o surpriză, deoarece statele europene, pe parcursul Războiului Rece dispuneau de aceleaşi forţe militare ca şi în prezent. George Kennan, afirma că ,,contraponderea abilă şi vigilentă într-o serie de puncte geografice şi politice aflate în continuă schimbare” au obligat Statele Unite să îşi construiască o forţă militară mult mai amplă pentru a-şi putea dezvălui adevărata putere cât mai repede.