Viitorul Uniunii Europene si Procesul Decizional

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Acest proiect trateaza Viitorul Uniunii Europene si Procesul Decizional.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 84 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Lect. univ. dr. Lucian DIRDALA

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Stiinte Politice

Cuprins

CUPRINS
PREAMBUL 3
CAPITOLUL I – CADRUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE
1. CONSIDERATII GENERALE 8
1.2 COMISIA EUROPEANĂ 8
1. 3 CONSILIUL UNIUNII EUROPENE 22
1.4 PARLAMENTUL EUROPEAN 37
CAPITOLUL II – PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL UE
2.1 CONSIDERATII GENERALE 50
2.2 PROCEDURA DE CODECIZIE 51
2.3 PROCEDURA DE CONSULTARE 61
2.4 AVIZUL CONFORM 64
2.5 PROCEDURA DE COOPERARE 65
2.6 PROCEDURA COMUNITARĂ CU PRIVIRE LA PROBLEMELE BUGETARE 68
2.7 MODIFICARI ALE PROCESULUI DECIZIONAL 69
2.8 CONCLUZII 70
CAPITOLUL III - PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ
3.1 EXTINDEREA INTEGRĂRII EUROPENE 71
3.2 ADÂNCIREA INTEGRĂRII EUROPENE 74
3.3 CONCLUZII FINALE 81

Extras din document

PREAMBUL

Lucrarea de faţă îţi propune să prezinte raporturile care se stabilesc între procesul decizional şi cel de extindere ,respectiv integrare si măsura în care viitorul UE este influenţat de complexitatea instituţiilor Uniunii Europene.

Capitolul I face o descriere detaliată a ,, triunghiului instituţional,, al Uniunii Europene.

Capitolul II prezintă procesul decizional si modificările aduse de Tratatele UE.

In ultimul capitol se prezintă procesul de extindere si integrare precum si rezultatele reformei instituţionale cu privire la procesul decizional.

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)1, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)2, Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte

sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia

alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania

privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii

internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate3) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA)4, iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.

O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie

supranaţională – adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la

1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM. Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice5 (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună. Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări6 (cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în curând o nouă Constituţie.

Fisiere in arhiva (1):

  • Viitorul Uniunii Europene si Procesul Decizional.doc

Alte informatii

Universitatea „ Mihail Kogălniceanu,, Iaşi – Facultatea de Drept Specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene