Aspecte ale Comunicării în Marketingul Politic

Introducere

Politica este o luptă care aparent se desfășoară fără prea multe reguli și ne duce cu gândul la nevoia descoperirii unei științe care să ordoneze evenimentele și, ceea ce este mai important, să-i determine pe actorii politici să își respecte rolul. În țările cu o democrație consolidată, jocul politic și mai ales procesul electoral, se desfășoară după regulile marketingului politic.

Structurat la începutul secolului, ca urmare a dezvoltării societății, marketingul politic își dovedește utilitatea pornind de la organizarea structurilor politice, continuă cu prestația pe piața politică și merge până la actul guvernării.

Acesta asigură cea mai bună alegere pentru promovarea și rafinarea resurselor umane, folosind tactici comunicaționale adecvate, fie ca este vorba de prezentarea ofertelor politice sau programe politice.

Marketingul politic pornește de la o radiografie a socialului, a cerințelor individuale și a funcționării grupurilor, a angrenării acestora în relaționare și conviețuire cu toate mediile societății. Acesta este singurul care poate răspunde coerent la întrebările cui, unde, când și în ce formă trebuie să fie adresate produsele politice, oferind soluții ideale pentru investiții sociale ce au ca finalitate elaborarea programelor de acțiune.

Comunicarea eficientă este realizată prin utilizarea la scară foarte largă a tehnicilor moderne de comunicare în masă pentru obținerea voturilor, finanțarea scopurilor politice și promovarea unor programe sau personalități politice.

Marketingul politic reușește să previzioneze intențiile de vot, motivațiile comportamentului politic, mentalitățile dar și modul de percepție al oamenilor.

Comunicarea politică este confundată cu marketingul politic datorită domeniului comun pe care îl împărtășesc dar și datorită metodelor comune amândorura. Punctul comun al celor două noțiuni îl reprezintă intenționalitatea mesajului, scopul de a persuada dar și auditoriul țintă.

Fundamentele marketingului politic

Michel Bongrand, jurnalist, unul dintre pionierii aplicării marketingului politic în Europa, defineşte marketingul politic pornind de la demersul pe care acesta îl urmează, considerându-l „un ansamblu de tehnici având ca obiectiv să favorizeze adecvarea unui candidat la electoratul său potenţial, să îl facă cunoscut de către un număr cât mai mare de alegători, să creeze o diferenţiere faţă de concurenţi - şi adversari - şi, cu un minimum de mijloace, să optimizeze numărul de sufragii pe care trebuie să le câştige în timpul campaniei” Această formulare limitează în mod nepermis sfera de cuprindere a marketingului politic din punct de vedere al conţinutului numai la aspectele electorale, iar din punct de vedere al perioadei de aplicare doar la campania electorală.

O altă definiţie interesantă aparţine lui Philip Kotler. Acesta vede în marketingul politic „interacţiunea socială între două unităţi, una dintre acestea (candidatul) urmărind să obţină un răspuns dorit de la cealaltă unitate socială (alegătorii), al cărei răspuns este liber, dar susceptibil de a fi influenţat prin anumite beneficii care pot fi oferite de către prima unitate socială”.

Sunt excelent surprinse în această definiţie câteva aspecte: extrapolarea noţiunii de „schimb”, considerarea marketingului politic nu doar ca o acţiune a unei entităţi asupra alteia, ci ca o interacţiune a celor două, cu precizarea că rolul activ revine totuşi organizaţiei care practică activitatea de marketing politic, ea fiind cea care propune anumite beneficii. Regretabil este doar faptul că şi această definiţie se limitează doar la relaţia candidat - alegători, ceea ce este mai degrabă specific marketingului electoral decât marketingului politic.