Estetica frumosului. proporțiile de aur

1. Precizări conceptuale

“Aprecierea frumuseții este determinată de gust.”

Immanuel Kant, Critica gustului

1.1. Estetica

Ca disciplină teoretică, cu un obiect propriu de cercetare, metode specifice de analiză şi un sistem categorial aparte, estetica a luat naştere în 1750, odată cu apariţia cărţii lui Alexander Gottlieb Baumgarten – Aestethica. Acesta considera că estetica este ştiinţa cunoaşterii senzoriale, ca teorie a artelor libere, ca logică a capacităţilor de cunoaştere, ca artă a gândirii frumoase şi a cunoaşterii intuitive .

Friedrich Hegel afirma că obiectul esteticii este întinsa „împărăţie a frumosului” (domeniul ei este arta), concretizând această definiţie prin formele de evoluţie ale artei: Simbolicul (cu arta paradigmatică, Ahitectura); clasicul (cu arta exemplară, Sculptura); Romanticul (cu Pictura, Muzica şi Poezia).

1.2. Originile noţiunii de frumos

Primul fapt teoretic care este acceptat cu privire la frumos este că, dintre toate noţiunile estetice care au primit statutul de categorii fundamentale, , frumosul este singura pur estetică, exclusiv estetică .

“Frumosul” era numit de greci, kalon, iar de romani, pulchrum. Acest termen latin s-a păstrat nu numai în Antichitate, dar şi în Evul Mediu. Termenul a disparut abia în latina epocii renascentiste, cedând locul unuia mai nou, anume bellum .

Grecii înţelegeau frumosul în sens foarte amplu, cuprinzând sub acest nume nu numai lucrurile frumoase, formele, culorile, sunetele, dar şi gândurile, moravurile frumoase. Platon, în „Hippias Major”, dă ca exemplu caracterele şi legile frumoase. Filosofii greci considerau drept cel mai autentic frumos pe cel spiritual, frumuseţea morală a caracterului, frumuseţea cugetărilor intelectului.

Teoriile istorice vizând frumosul au operat cu 3 noţiuni :

1. Frumosul în sensul cel mai larg, cuprinzând şi frumosul moral. E ceea ce se observă şi în dictonul medieval: ”pulchrum est perfectum idem est” – frumosul şi perfecţiunea sunt acelaşi lucru.

2. Frumosul cu semnificaţie exclusiv estetică, implicând numai ceea ce suscita trăirile estetice – culoare , sunete, gândire. Tocmai această noţiune despre frumos a devenit cu timpul noţiunea de bază a culturii europene.

3. Frumosul în sens estetic, dar limitat la domeniul vizual – formă şi culoarea.

1.3. Definiţii ale frumosului

Se poate face o distincţie între o teorie cu privire la frumos şi o definiţie dată frumosului:

• Definiţie – frumosul e ,,ceea ce place când e privit”;

• Teorie – frumosul “constă în alegerea proporţiilor, în dispunerea adevărată a părţilor, în fapt, în mărime, calitate şi cantitate şi-n raportul lor reciproc” .

În primul caz, o definiţia spune cum se recunoaşte frumosul, iar în cel de-al doilea, teoria spune cum se explică frumosul. Această teorie poartă numele de “Marea Teorie”.

„Marea Teorie” afirmă că frumosul constă în proporţiile părţilor sau, mai precis, frumosul constă în proporţiile părţilor şi în dispunerea adecvată a părţilor, în mărime, calitate şi cantitate, şi în raportul lor reciproc . Sfântul Augustin va fi cel care va da formula paradigmatică a “Marii Teorii”: ,,Numai frumosul place; în frumos - formele; în forme - proporţiile; în proporţii – numerele” . Teoria s-a menţinut de-a lungul veacurilor atât sub aspectul mai larg (accentul pe calitate), cât şi pe cel mai limitat (accentul pe cantitate). În secolul al XVIII-lea s-a produs criza marii teorii. Se schimbase gustul, apăruseră arta şi literatura barocului târziu, apoi cele romantice, ambele curente fiind total anticlasice .

Frumosul a fost văzut şi interpretat, de-a lungul vremii, din numeroase puncte de vedere. Fiecare epocă a reluat ideile trecute despre frumos sau a adus acestora noi interpretări:

Hesiod

• Frumuseţea este reprezentată de femeie, asociată cu tema mării, pentru ca, mai apoi, să se extindă, prin analogie, la animale, plante, arme etc. Hesiod sesizează raportul dintre bine si frumos, identificând binele cu utilul, în sensul că bun este ceea ce serveşte unui scop. Binele şi frumosul se aseamănă prin faptul că prin ambele omul aspiră, caută, doreşte să obţină ceva, dar între aceste două noţiuni există o diferenţă fundamentală: pentru a obţine binele trebuie să depui efort, în timp ce pentru a gusta frumosul şi să te bucuri de el, nu e nevoie de niciun fel de efort. Astfel, binele este mediat, frumosul este imediat .