Intertextualitatea Textelor Literare

Mitul sacrificiului suprem, pe care-l presupune creaţia operei de artă, a ispitit, în istoria litarară, pana multor scriitori, realizându-se un adevărat repertoriu pe tema Meşterului Manole. Am avut un Meşter Manole plicticos, într-o atmosferă istorică, a lui N. Iorga. Un alt Meşter Manole idealizat, aureolat, a lui Adrian Maniu. Altul a fost un Meşter Manole zidar, erou dilematic, obligat să consimtă la un sacrificiu tot atât de mare ca şi forţa înzestrării lui spirituale, din legenda Mănăstirii Argeşului. Iar ultimul, în fine, a fost un Meşter Manole în frac, pe deasupra hainelor, un halat alb şi tăindu-şi visul în piatră, al lui Octavian Goga. Nici unul n-a ştiut să mulţumească pe deplin adevărata cerinţă a legendei şi a trebuit să aşteptăm pe Lucian Blaga a cărui Meşter Manole a fost creatorul de artă, un martir al frumosului, deoarece creaţia înseamnă pentru el, patimă şi mistuire. Şi tocmai din acest motiv el a epuizat subiectul pentru totdeauna. Fidelitatea sau infidelitatea faţă de motivul original, popular, nu poate constitui un criteriu valoric absolut. Orice dezvoltare lirică, epică sau dramatică ar cunoaşte acest motiv nu reprezintă o trădare a originalului. Aceasta e numai un mod de a înţelege sensurile adînci şi trainice, trăsăturile fundamentale ale mitului.

Tema sacrificiului suprem îşi găseşte amprenta şi în alte culturi, jertfa zidirii este pretutindeni cunoscută, legendele crescute din amintirea acestui ritual nu au fructificat pe nivel literar decît în sud-es-tul european, din Grecia şi pînă în Ungaria. Numai aici şi-au căpătat ele o autonomie care le-a îngăduit sa circule ca atare şi să-şi sporească treptat conţinutul epic şi dramatic. Versiunile greceşti vorbesc de un pod peste Arta, care se dărâmă necontenit în timpul nopţii, într-o variantă, se aude vocea arhanghelilor, care vesteşte că trebuie zidit « un copil al oamenilor » pentru ca lucrarea să poată dura. Se apropie, dimineaţa, soţia meşterului, şi acesta îi spune că i-a căzut inelul în temelii. Femeia se coboară să-l caute şi e zidită de vie. Ea moare blestemând podul, care de atunci tremură ca frunza.

Dintre variantele bulgare, cea mai lungă povesteşte cum Meşterul Manole zideşte de zece ani o cetate fără s-o poată sfârşi. înţelegând că e nevoie de o jertfă, meşterul cere ca toţi să se lege prin jurământ să zidească pe cea dintâi nevastă care va veni a doua zi cu merinde. El singur îşi ţine jurămîntul, deşi îşi îndeamnă soţia să vânture nouă saci de gnu, să-i ducă la moară, să-şi spoiască locuinţa etc. şi numai după aceea să vină. Când ajunge totuşi la cetate — pentru că era o femeie harnică şi temătoare de bărbat —, meşterul îi spune că a scăpat inelul de căsătorie în şanţul temeliei. Dîndu-şi seama că e zidită de vie, femeia începe să plîngă şi să ţipe. După zidire, meşterul nu mai are curajul să se întoarcă acasă să dea ochi cu copiii. Balada se încheie astfel: „De aceea, măi frate, nu-i bine jurământ omul să facă, pentru că adesea, măi frate, omul se înşală”.

La sârbi - trei crai clădesc de trei ani cetatea Scadarul, dar o zână le surpă noaptea lucrarea. Deoarece tot ea destăinuie fratelui celui mare că munca va fi zadarnică atâta timp cît nu-i vor găsi şi nu-i vor aduce, ca sa fie zidiţi în temelie, pe cei doi fraţi gemeni, Stoian şi Stoiana. Trei ani gemenii sînt căutaţi de credinciosul Dişimir, fără să-i găsească. Cetatea Scadarul se dărâmă necontenit pentru că la temeliile ei nu au fost zidite jertfele prin excelenţă, jertfa arhetipală. Căci fraţii Stoian şi Stoiana participă la statornicia absolută, la tot ceea ce stă în această lume de alunecări şi căderi. Zâna adaugă că cetatea s-ar putea clădi zidind în temeliile ei pe una dintre soţiile meşterilor.Cei trei prinţi se leagă prin jurământ să nu destăinuie soţiilor hotărîrea lor, dar numai cel mai tînăr, Goico, se ţine de cuvânt. Soţia acestuia pleacă, la vremea prânzului, să aducă de mîncare, mânată mai ales de teama ca nu cumva lumea să clevetească văzînd-o pe soacra ei bătrînă obosindu-se cu merindele până la cetate. O dată ajunsă, începe să fie zidită, fără ca să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Numai când zidul îi ajunge la piept îşi dă seama că e ursită morţii, şi atunci se roagă să-i lase „o micuţă fereastră la pieptu-mi de mamă duioasă’’, ca să-şi poată alăpta copilul, şi de asemeni se mai roagă să i se lase o fereastră şi în dreptul ochilor, ,,Departe să-mi văd locuinţa/ Şi cînd mi-or aduce copilul/ Şi cînd mi l-or duce acasă!’’

Faţă de toate acestea balada românească ni se înfăţişează hotărât superioară. Ea debutează printr-un ritual: căutarea locului pe care se va ridica mânăstirea, în timp ce toate celelalte versiuni încep cu un act omenesc zădărnicit (dărîmarea zidurilor). În balada românească Meşterul se află şi rămâne tot timpul în centrul acţiunii — în timp ce în admirabila variantă sîrbească, bunăoară, accentul cade pe soţie şi pe iubirea maternă. Manole polarizează asupră-i întreaga dramă, fără ca totuşi rolul soţiei să-şi piardă autenticitatea şi intensitatea, în timp ce în anumite variante balcanice soţia se zbate şi protestează, în tipul românesc ea îşi acceptă cu resemnare moartea-i rituală. În toate celelalte versiuni, acţiunea se încheie prin jertfirea soţiei prin cuvintele pe care le rosteşte ea sau printr-o reflecţie moralizantă a povestitorului („de aceea, măi frate, nu-i bine omul jurământ să facă ’’).

În cazul lui Lucian Blaga, sacrificiul uman se asociază cu preotul păgân, care oficia astfel de jertfe în perioada anterioară creştinismului şi anume Bogumil:

„Sufletul unui om clădit în zidar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui capăt acestei griji- Ce e trupul ăsta- Râia sufletului. Făptuieşte, nu cumpăni!Numai jertfa cea mare poate să ajute!”

La Octavian Goga întâlnim o prezenţă activă a celor două tendinţe: chemarea spre ideal, spre spiritualizare şi jertfă şi chemarea spre omenescul din noi. Destinul lui Manole nu se îndepărtează cu nimic de sensul jertfei din Legenda Mănăstirii Argeşului, el doar a preluat simbolica jertfei creatoare. Aici predomină ideea de sacrificiu personal în interesul colectivităţii, ideea jertfei de sine a artistului în vederea desăvârşirii operei sale:

„Balteş: - În Atlantida ai zidit pe Ana Femeia trecută prin sufletul tău ca o grindină de vară Mîine vei zidi o iluzie, poimâine un copil ”, „Povestea lui Manole E vechiul cântec al nostru, al tău şi al meu şi-al altora care au săpat o piatră, au zămislit un gând La noi totul se răscumpără ”.

.