Metode de cercetare socială și politică

OBIECTIVE

Cursul îşi propune cunoaşterea de către studenţi a metodelor de cercetare socială şi politică, dezvoltarea capacităţii acestora de a redacta din punct de vedere metodologic o lucrare ştiinţifică, de a realiza diverse lucrări din domeniul de specialitate.

I. DEFINIREA DOMENIULUI DE STUDIU

AL ŞTIINŢELOR POLITICE

În vederea definirii principiilor şi regulilor cercetării ştiinţifice, vom evoca unele definiţii ale conceptelor ştiinţă şi ştiinţe politice pentru a contura aria de aplicare a acestor principii şi reguli. În viziunea unor autori, „limbajul precis este primul instrument ştiinţific”. În acest sens, şi în domeniul ştiinţelor politice s-a constatat faptul că limbajul inadecvat a devenit o barieră serioasă în activitatea ştiinţifică. În acest sens este necesar un limbaj tehnic, care să poată descrie în mod adecvat toate fenomenele specifice, să contribuie la cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, specialiştii nu trebuie să ignore folosirea unor termeni de specialitate – de exemplu, paradigme, clivaje, parametri, dar, totodată, este important ca ei să fie folosiţi corect.

Conform definiţiei date de autorii Dicţionarului de analiză politică, ştiinţa este un ansamblu sistematizat de cunoştinţe sau metodele şi presupunerile ce caracterizează căutarea cunoştinţelor verificabile şi transmisibile. Funcţia ştiinţei este de a dezvolta teoria ce va ajuta să se explice şi să se anticipeze evenimentele din lumea observabilă. Ştiinţa aplicată aspiră să se folosească de cunoaşterea ştiinţifică pentru a atinge scopuri umane. Multe dintre metodele elaborate pentru ştiinţele naturale şi sociale se aplică şi în ştiinţa politică.

Ştiinţa politică constă, prin tradiţie, dintr-un ansamblu mult sau mai puţin sistematizat de cunoştinţe, inclusiv o varietate de teorii explicative. În ultimele decenii, s-a constatat o preocupare concertată în cadrul disciplinei de a elabora teorii care să fie verificate empiric de o manieră ştiinţifică. Conform Dicţionarului de politică, Oxford, ştiinţa politică are ca obiect studierea statului, a guvernării şi politicii.

De-a lungul mai multor secole, ideea că studierea politicii trebuie să fie „ştiinţifică” a stârnit numeroase controverse. Dezbaterea din secolul al XX-lea cu privire la ştiinţa politică a fost o parte din disputa largă privind metodologia ştiinţelor sociale. Cei care au căutat să facă din studiul politicii o ştiinţă au fost preocupaţi să pună bazele unei discipline care să îndeplinească două cerinţe: să fie obiectivă şi să dea explicaţii cuprinzătoare şi sistematice ale evenimentelor. Prin-cipalul candidat la rolul de metodologie esenţială a ştiinţei politice a fost behavioralismul, care îşi extrage modelul său stimul-răspuns din psihologia behavioristă şi este preocupat să stabilească anumite „corelaţii” între fenomenele de intrare, fie ele „politice” sau nu, şi consecinţele politice.

Behavioralismul este o şcoală de psihologie care consideră observarea obiectivă a comportamentului, ca şi măsurarea reacţiilor la stimuli, drept singurul obiect de studiu adecvat şi singura bază pentru teoria sa, fără vreo referire la experienţa conştientă. În politologie sau ştiinţele politice, behavioralismul este o mişcare care pune accentul pe comportamentul observabil al agenţilor politici.

Înarmat cu instrumente moderne de cercetare, prin eşantionare şi sondare, behavioralismul s-a îndepărtat de la studierea constituţiilor şi de la a spune cum trebuie să fie conduse statele, optând pentru studierea comportamentului agenţilor politici şi pentru afirmaţii despre modul în care statele sunt realmente conduse. Behavioriştii au fost atraşi de subiecte despre care puteau obţine date cantitative. Astfel, studierea comportamentului politic de masă a fost promovată în dauna studierii elitelor.

Principalul rival al behavioralismului, mai ales după anul 1970, a fost teoria alegerii raţionale - o diviziune sau abordare a studiului politicii, care tratează agentul individual ca pe unitatea de bază a analizei şi modelează politica de bază, ipotezei că indivizii se comportă raţional, sau cercetează care ar fi consecinţa politică a unui comportament raţional.

Ştiinţele politice sunt un domeniu interdisciplinar de investigaţie, preocupat de aplicarea unor metode şi analize ştiinţifice pentru îmbună-tăţirea ştiinţelor publice şi pentru soluţionarea problemelor publice. Ştiinţele politice reprezintă în primul rând aspectele „aplicate”, spre deosebire de cele ale „ştiinţei pure” în cadrul unor discipline relevante. Disciplinele cele mai direct implicate în abordarea ştiinţelor politice sunt: ştiinţa politică, sociologia, dreptul, managementul, istoria şi admi-nistraţia publică. Ştiinţele politice utilizează şi introspecţii provenind din domenii precum analiza sistemelor, cercetarea operaţională, ciber-netică, teoria jocurilor şi teoria generală a sistemelor, care traversează frontierele tradiţionale ale disciplinelor.

Specialiştii în domeniul ştiinţelor politice sunt preocupaţi mai ales de procesul prin care se elaborează deciziile în politica publică. Aceştia analizează problemele pentru a clarifica ţelurile, a evalua alternativele, a identifica tendinţele şi a analiza situaţia politică. Ştiinţele politice nu emit valori fundamentale, ci se preocupă mai ales de propoziţiile faptice supuse investigaţiei ştiinţifice. Specialiştii în domeniul ştiinţelor politice contribuie la alegerea ţelului, făcând judecăţi despre fezabilitatea mij-loacelor, despre amplitudinea alegerilor posibile şi despre consecinţele posibile ale unor alternative în alegere.