Talk show-ul de televiziune - sclavul audienței

CAPITOLUL I

I. Televiziunea

Trăim într-o lume în care volumul, diversitatea, viteza şi libertatea de circulaţie a informaţiei reprezintă indicatori de bază ai stadiului dezvoltării unei societăţi. Aceşti factori au ajuns să exprime, într-o relaţie de directă proporţionalitate, performanţele economice ale statelor, precum şi gradul lor real de democraţie.

Deloc întâmplător, sociologii denumesc astăzi "societatea informatizată" ceea ce nu cu mulţi ani în urmă numeau "societatea post-industrială". În locul termenului vag, sugerând doar depăşirea unui stadiu, noua sintagmă defineşte exact atât o stare de fapt, cât mai ales un "mâine" spre care ne îndreptăm rapid. Într-adevăr, toate zonele importante ale vieţii sociale - politicul, economicul, serviciile, ştiinţa, cultura, educaţia, învăţământul etc. - sunt puternic marcate şi condiţionate de ofensiva informaţiei. Un singur exemplu: fără "transparenţă" (altfel spus - liberalizarea circulaţiei informaţiilor) ar fi fost greu de imaginat procesul destrămării totalitarismului de tip comunist, finalizat prin dispariţia lui ca sistem politic în ţările est-europene, proces trăit şi de noi, românii.

Mai mult chiar: analizând cele trei forme fundamentale ale puterii – puterea militar-represivă, puterea economico-financiară şi puterea dată de informaţie, Alvin Toffler consideră că astăzi, şi mai ales în viitor, informaţia este net prevalentă, chiar dacă de-a lungul istoriei forţa represivă şi banul au avut întâietate.

Argumentele şi datele cunoscutului autor american sunt atât de pertinente, încât este greu să nu-i dai dreptate. De altfel, ideea exprimă un întreg curent din sociologia actuală, care vede în informaţie placa turnantă şi acceleratorul schimbărilor în societate.

Din perspectiva deschisă de Toffler, poate că expresia "presa, a patra putere în stat" este depăşită şi ar avea nevoie de corective, în sensul reevaluării locului presei în sistemul factorilor de putere. Este însă misiunea altor discipline (istoria presei, teoria presei, sociologia comunicării de masă etc.) să stabilească ce anume a reprezentat de-a lungul timpului şi ce reprezintă acum mass-media în societate.

Apariţia şi dezvoltarea televiziunii au grăbit lucrurile, transformând circulaţia informaţiei într-un fenomen exploziv, cu nuanţe de agresare a individului şi a societăţii.

Semnificativ, sociologia comunicării de masă a asimilat expresii desprinse parcă dintr-un comunicat de front, precum "explozia informaţională", "bombardament informaţional", "ofensiva audiovizualului" etc, terminologie deloc improprie şi, prin aceasta, cu atât mai revelatoare pentru natura unui proces ieşit de mult din făgaşul simplei dezvoltări cantitative.

Şi mai interesant este faptul că televiziunea, acest "copil teribil" al comunicării de masă, după ce s-a instalat temeinic în fruntea ierarhiei mediilor de comunicare, nu a încremenit în formula cristalizată şi nici măcar nu s-a rezumat la retuşuri, la schimbări neesenţiale, aşa cum a făcut presa scrisă de-a lungul unei evoluţii de secole. De-abia victorioasă, televiziunea s-a grăbit să-şi asocieze telefonia şi computerul pentru a prefigura o nouă revoluţie provocată de audiovizual: "sistemul multimedia", mod de comunicare complex, ce face deja să se vorbească despre micul ecran de astăzi (chiar şi din ţările cele mai dezvoltate) ca despre o "paleo-televiziune".

I.1. Comunicarea televizuală

Comunicarea televizuală, ca oricare alt tip de comunicare, se supune unor constrângeri care provin, pe de o parte, din condiţiile concrete de comunicare şi, pe de altă parte, din constrângerile „genului".

Genul televizual poate fi definit ca o promisiune ce mobilizează cunoştinţe, credinţe, emoţii în funcţie de lumea reprezentată, de modalitatea discursivă adoptată şi de instanţa care o construieşte şi o difu¬zează.

Un program de televiziune reprezintă prin sine însuşi promisiunea unei relaţii cu o lume al cărei mod de existenţă condiţionează adeziunea sau participa¬rea telespectatorului.

Din punct de vedere al organizării, o emisiune de televiziune se compune din secvenţe înlănţuite în funcţie de perspectiva acţiunii comunicaţionale domi¬nante.

Secvenţa televizuală poate fi definită ca tratament audiovizual al unui număr limitat de acte de discurs - acte de vorbire şi acte de configurare audiovizuală în regim de prezentare, repre¬zentare şi virtualizare.

La baza oricărui program de televiziune stă secvenţa televizuală, iar un număr restrâns de secvenţe poate genera, prin ierahizare, repetiţie sau transformare un mare număr de emisiuni.

Aceste secvenţe prototipice sunt:

a. Secvenţa narativă, organizată după schema situaţie iniţială, transformare prin complicare, acţiune şi soluţionare, deznodământ însoţit uneori de morală (ex.: povestiri factuale-reportaje, povestiri ficţionale). Secvenţa narativă poate insera alte tipuri de secvenţe păstrându-şi însă caracterul dominant.

b. Secvenţa descriptivă actualizează operaţii de ancojare, punere în relaţie (ex.: portretul, descrierea unor acţiuni, transmiterea în direct a unor mari eveni¬mente).

c. Secvenţa argumentativă vizează acţiunea asu¬pra opiniilor, atitudinilor, comportamentelor.