Tipuri de comunicare

1. Ce este comunicarea?

Comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între cel puțin două persoane, dintre care una emite o informație, iar cealaltă o recepționează, cu condiția ca partenerii sa cunoască codul( să cunoască aceeași limbă). Instrumentul comunicării este limba. Limbajul corpului( mesaje transmise prin tonalitatea vocii, expresia feței, poziția corpului, gesturi etc.) reprezintă, de asemenea, o parte importantă a comunicării. O bună comunicare presupune combinarea armonioasa a limbajului în toate formele sale.

Prin comunicare ne exprimăm gândurile, sentimentele, dorințele, intențiile, experiențele trăite, primim și oferim informații. Din dinamica acestor schimburi, prin invățare, omul se construiește pe sine ca personalitate.

Capacitatea de a comunica reprezintă o premisă a procesului de contruire a relațiilor interpersonale și de integrare socială. Mulți oameni consideră procesul comunicării ca fiind un proces simplu, deoarece la majoritatea persoanelor el decurge ușor. Dacă ne gândim totuși ce anume reprezintă comunicarea, vom fi surprinși de cât de complex este acest proces în realitate.

Vorbirea folosește buzele, limba, laringele și plămânii. Scrisul și cititul presupun coordonare vizuo-manuală. Limbajul semnelor/gesturilor utilizează mâna, palma, precum și întreg corpul. Limbajul desenelor implică controlul visual și manual. Dar aceste instrumente, în parte nu sunt suficiente pentru comunicare. Cele mai importante instrumente de care avem nevoie sunt înțelegerea și capacitatea de a învăța.

“Comunicarea și limbajul reprezintă lăstarul osaturii(schelet) psihice prin care se dezvoltă și se exprimă comportamentul și personalitatea umană, marcând valențele acestora și nivelul expectațiilor individului în sistemul de integrare în comunitate, prin care se urmărește maximalizarea potențialului socio-cultural. Acest proces începe de la naștere și evoluează în funcție de zestrea nativă, dar mai ales în raport de condițiile de mediu, mai mult sau mai puțin favorabile, astfel încât comunicarea și limbajul introduc note diferențiatoare între diferitele persoane și contribuie la definire ,în ansamblu, al profilului psihologic al omului. Încă din copilăria timpurie, achizițiile din acest domeniu se produc în etape sau în trepte, iar calitatea și cantitatea acestora connstituie pietre de temelie pentru construcția devenirii umane. “ - Emil Verza, Tratat de logopedie, vol II

Limbajul este definit ca activitate psihică între care oamenii prin intermediul limbii, așa cum reiese și din definiția dată de Rubinstein: “ Limbajul este limba în acțiune”. Limbajul reprezintă axul sistemului psihic uman, făcând posibil fenomenul de conștiință. Activitatea limbajului nu se oprește odată cu întreruperea comunicării cu alții, ci se păstreayă și pe parcursul stării de veghe și chiar în timpul somnului.

Limbajul face posibilă definirea omului, cu toate atributele sale și contribuie la crearea unui anumit statut în cadrul societății, prezentându-i particularitățile individuale. Prin limbaj oamenii au posibilitatea de a coopera in muncă, de a-și comunica experiențele de viață, de a-și fixa experiențela social-istorică, de a-și organiza ideile și activitatea, de a se forma ca personalități și de a-și dezvolta conștiința individual și social, limbajul fiind forma cea mai înaltă de exprimare și manifestare individuală a omului. Limbajul conservă experiența generațiilor anterioare, devenind un bun al omenirii și în același timp, modalitate de cunoaștere și relevare a existenței înconjurătoare.

2. Clasificarea tipurilor de comunicare

2.1. I Clasă

- Comunicare orală

O altă formă de comunicare verbală este cuvântul vorbit, fie față-în-față, fie prin telefon, voice chat, video-conferințe sau orice alt mediu. Comunicare orală își găsește utilitatea în discuții și conversații de cauzalitate și informale. Eficacitatea conversații orale depinde de claritatea vorbirii, modularea vocii, volum, viteza, și chiar de comunicații non-verbale.

Principalele elemente componente ale comunicării orale:

1. Definirea scopului comunicării

2. Anticiparea factorilor care ar putea perturba receptarea mesajului de către ascultători, sau care ar putea reprezenta o barieră în receptarea mesajului de către aceștia.

3. Adaptarea stilului vorbitorului, din punctul de vedere al vocabularului folosit, al complexității vocabularului.

4. Cunoașterea exactă a rolului participanților la comunicare si stabilirea unei relații a acestora cu vorbitorul.

CALITĂȚI GENERALE ALE STILULUI ORAL

1. CLARITATEA - care se referă la expunerea subiectului sub o forma coerentă, limpede, usor de înțeles de către receptori. Prin păstrarea claritătii, mesajul poate fi recepționat intr-o formă optimă, exact asa cum dorește emițătorul.

2. CORECTITUDINEA - pentru ca mesajul comunicării să fie receptat cât mai bine, este important ca exprimarea emițătorului să fie corectă din punct de vedere gramatical, cu păstrarea sintaxei si a topicii cerute de subiect.

3. PRECIZIA - se referă la alegerea cuvintelor potrivite pentru fiecare act de comunicare în parte.

Din formele de comunicare prezentate mai sus, se poate deduce și faptul că stilul folosit pentru fiecare tip de comunicare diferă, în funcție de situație.

Astfel, se pot distinge urmatoarele stiluri:

- NEUTRU (fără implicarea emoțională a vorbitorului);

- FAMILIAL (cu implicare emotională);

- ȘTIINȚIFIC (la prezentarea în cadru public, de ex. la TV, a unei teme de interes general, pentru suțtinerea căreia se folosesc mijloace ajutătoare - grafice, poze, imagini, video etc.). În acest caz se face apel la capacitatea deductivă și analitică a receptorilor.

- SOLEMN - atunci când comunicarea orală are loc în cadrul unui ceremonial

- PUBLICISTIC - de radio sau TV - vorbitorul are drept scop crearea unei anumite stări de spirit a ascultătorilor, folosind în aest scop anumite efecte specifice pentru media. În acest caz, informația are un rol mai important decât forma ei de prezentare.

- ORGANIZAȚIONAL - în cadrul unei organizații (companie, întreprindere etc.) mesajul managerului este astfel conceput încât să influențeze auditoriul (subalternii), care se află în relatie de subordonare; participanții știu de la bun început că li se solicită acceptarea ideilor managerului respectiv și susținerea acestora în relațiile cu alte persoane.