Managementul Riscului în Transportul Maritim

1. INTRODUCERE

Sistemul naţional de transport din România

Realităţi şi incertitudini în sistemul naţional de transport

Ca aspect general, se poate aprecia că România dispune de un sistem

naţional de transport (infrastructuri, mijloace de transport, operatori de

transport, etc.) situat, în mare măsură, atât din punct de vedere al structurii

funcţionale cât şi al serviciilor prestate la nivelul standardelor medii ale

sistemelor convenţionale de transport din Europa, apt să facă faţă

necesităţilor actuale ale utilizatorilor interni şi internaţionali.

În ansamblu, reţeaua de infrastructuri publice de transport (drumuri, căi

ferate, căi navigabile, canale navigabile, porturi maritime şi fluviale,

aeroporturi) asigură realizarea conectării tuturor localităţilor ţării la reţeaua

naţională de transport şi la sistemele internaţionale de transport.

Sistemul naţional de transport susţine şi influenţează evoluţia socioeconomică a ţării şi facilitează oportunităţile de punere în valoare a României în economia europeană şi asigură accesul la reţeaua de servicii şi

infrastructuri de transport vest-europene.

Deasemenea, generează oportunităţi de dezvoltare a unor sectoare ale

economiei angajate în realizarea programului investiţional de modernizare a

infrastructurii de transport angajat de România pentru a răspunde

prevederilor DCPE nr. 1692/1996 privind liniile directoare comunitare

pentru dezvoltarea reţelei transeuropene de transport, amendată prin Decizia

nr. 1346/2001.

Odată cu liberalizarea economiei şi creşterii diferenţelor între zonele

economice, accesul la infrastructurile de transport va facilita concentrarea şi

centralizarea activităţii economice într-un număr redus de nuclee mari dar va

conduce şi la slăbirea zonelor cu potenţial mai mic în favoarea zonelor

dominante şi, implicit, la modificarea structurii sistemului de transport.

Reţelele vor fi „impermeabile” pentru o bună parte din teritoriu conducând

la accentuarea segregării spaţiale şi implicit la migrarea populaţiei.

Îmbunătăţirea sistemului de transport prin modernizarea cu prioritate a

infrastructurilor situate pe reţeaua TEN-T şi coridoarele paneuropene IV,

VII şi IX va contribui la progresul economic al României şi creşterea

gradului de integrare în Europa dar va genera şi o creştere a disparităţilor din

teritoriu şi o diminuare a posibilităţilor de satisfacere a cerinţelor de la un

moment dat. Liberalizarea pieţei transporturilor şi asigurarea accesului liber

şi nediscriminatiru al operatorilor pe infrastructurile de transport vor

continua să producă modificări importante atât în structura repartiţiei

volumului de transport pe moduri de transport cât şi asupra gradului de

utilizare a capacităţilor existente.

După o evoluţie „dezordonată” în care fiecare mod de transport s-a dezvoltat autonom şi independent, în ultimii ani s-a produs o oarecare „aşezare” în dezvoltarea diferitelor moduri de transport din România. Dezvoltarea autonomă a generat un sistem în care operatorii de transport se concurează (uneori la limita legalităţii) între ei (inclusiv în acordarea de facilităţi şi resurse) în loc să colaboreze pentru a oferi cel mai bun serviciu utilizatorului şi societăţii.

Resursele, în cuantumurile în care au putut fi asigurate au fost

„fărâmiţate” şi canalizate spre un număr foarte mare de obiective, criteriile

tehnico-economice fiind subordonate în multe cazuri comandamentelor

politice, programarea investiţiilor nu s-a putut respecta iar punerile în

funcţiune s-au prelungit în mod permanent. S-a ignorat cu o frecvenţă prea

mare impactul în sistem a fiecărei acţiuni creându-se reţele şi itinerarii

paralele în care se suprapun secţiuni de infrastructuri de capacitate şi

performanţe ridicate cu secţiuni îmbătrânite şi depăşite din punct de vedere

al parametrilor actuali de calitate şi siguranţă. Au fost generate depăşiri

forţate ale capacităţilor de circulaţie pe unele sectoare ale reţelei de

infrastructuri rutiere (în special la intrările şi ieşirile din marile oraşe) şi scăderi drastice a gradului de utilizare a reţelei de infrastructuri feroviare (în multe cazuri pe aceeaşi relaţie de transport).

Incertitudinile în sistemul naţional de transport din România derivă în

principal din posibilităţile de realizare a nivelelor de dotare care să asigure:

depăşirea marilor deficite şi strangulări în sistemul rutier; diminuarea

dezechilibrelor în accesibilitatea la teritoriu în ansamblul său şi a

impacturilor transportului asupra sănătăţii şi mediului înconjurător;

satisfacerea cererilor de transport generate de creşterea mobilităţii

persoanelor şi mărfurilor în special în zonele urbane şi metropolitane;

provocările unui sistem de transport din ce în ce mai integrat internaţional şi

care cer o mai mare competitivitate a sectorului şi o mai mare atenţie pentru

siguranţă.