Reglementările Avariei Comune

INTRODUCERE

Problema eficienţei transportului maritim internaţional este pusă cu mai multă insistenţă în ultima perioadă datorită cumulului de servicii cu caracter multidimensional, care a impulsionat şi a influenţat diversele aspecte ale existenţei umane şi mai ales datorită faptuluică evoluţia transporturilor a fost întotdeauna legată de dezvoltarea economică, crearea de noi locuri de muncă.

Astfel încât, rezultatul să reprezinte instrumente pentru perfectarea , eficientizarea expertizelor de mărfuri in transportul maritim internaţional.

În Capitolul I al acestei lucrări sunt prezentate “Notiunile generale ale avariei comune”care cuprind anumite caracteristici ale avariei comune, principiile acesteia si definirea noţiunii de avarie comnună. Capitolul II prezintă pe larg Regulile York-Anvers 2004 şi modificările care s-au adus la acestea faţă de Regulile York-Anvers 1994. Iar în ultimul capitol, Capitolul III sunt prezentate particularităţile Regulilor YorkAnvers.

Asigurarea maritimă este prima şi cea mai veche asigurare, existând într-o formă incipientă încă din antichitate.

Asigurarea maritimă, a fost introdusă în Marea Britanie, acum aproape 600 de ani de către Lamborzi, pentru a-şi proteja comerţul internaţional.

Oraşele italiene din nord, Veneţia şi Florenţa deveniseră mari state comerciale şi în consecinţă, şi-au internaţionalizat activitatea de afaceri care includeau activităţi bancare şi de asigurări. Odată cu descoperirea Americii, iniţiativa în materie de comerţ, s-a mutat În Mediterana, iar Londra a devenit centrul mondial al activităţilor de asigurari.

În acele vremuri de pionerat, asigurările maritime nu erau realizate de către asiguratori specializaţi, ci de către comercianţi ca parte componentă a comerţului lor de fiecare zi, pe baza principiului mutualităţi.

Asiguratorii erau comercianţi sau chiar propietari de nave, care în schimbul unei sume de bani, se obligau să plătească o parte din paguba suferită de proprietarul mărfurilor sau al navei, în cazul în care acestea se pierdeau. Astfel, pentru a asigura o marfă în valoare de 1000 de lire sterline, propietarul mărfurilor trebuia să găsească un număr de persoane disponibile a prelua o parte din riscurile la care acesta se expunea şi uzual aceştia acceptau să acopere 50 saui 100 de lire. În cazul în care marfa se pierdea, propietarul mărfurilor trebuia să găsească persoanele care au subscris şi să îşi recupereze de la aceştia partea, pe care fiecare dintre ei s-au obligat să o plătească.

Deoarece asiguratorii erau destul de greu de găsit, a devenit mult mai confortabil ca aceştia să se întâlnească într-un anumit loc şi, astfel să fi şi găsiţi cu uşurinţă. În anul 1566 a fost construită în Londra o bursă (Rozal Exchange) după modelul Antewerp, ca loc de întâlnire pentru comercianţi. În anii 1680 s-au produs evenimente majore în istoria asigurărilor şi anume, începuturile asigurării contra incendiilor şi apariţia Lloyd’s.

Clauzele asigurării amritime, bazate aşa cum erau atunci pe înţelegeri ad-hoc, generau dispute care au devenit tot mai frecvente pe măsură ce comerţul pe mare s-a dezvoltat în perioada secolului al XVI lea, în consecinţă în 1575 a fost înfiinţată o Cameră de Asiguratori în Cadrul Bursei Regale din Londra, aceasta fiind menită să înregistreze poliţele de asigurări maritime şi să arbitreze disputele dintre deţinătorii de poliţe şi comercianţi.

În legătură cu avariile produse şi supuse asiguratorilor, se socotesc avarii toate cheltuielile făcute pentru vas şi pentru marfă , pentru amândouă la un loc sau pentru fiecare în parte, şi toate pagubele ce se întâmplă vasului, după încărcare şi plecare, până la întoarcere şi descărcare (conf. Art. 654 din Codul Maritim Comercial român din 10 Mai 1887).

Nu sunt avarii, ci numai simple cheltuieli în sarcian vasului, cheltuielile ce de obicei se fac pentru intrarea în golfuri, râuri sau canale şi cheltuieli pentru drepturi sau taxe de navigaţie. Ceea ce determină o avarie nu este natura cheltuielii sau a daunei, ci cauza sa. Deci, o cheltuială sau o daună, constituie o avarie dacă a avut o cauză excepţioanală şi nu constituie o avarie dacă este o consecinţă normală a navigaţiei.

Cheltuielile sau daunele excepţionale privind nava şi încărcătura , trebuie să survină după încărcare şi plecare până la întoarcere şi descărcare. Tot avarii, n, urmează a fii considerate cheltuielile extraordinare şi daunele ce pot fi provocate mărfurilor în timpul operaţiunilor de descărcare sau încărcare, sau în timpul şederii lor pe alte ambarcaţiuni în vederea efectuării acestor operaţiuni, în portul de încărcare sau descărcare, după cum o avarie poate survenii navei şi încărcăturii nu numai în cursul călătoriei ci şi înainte de începerea sau după terminarea ei, şi pentru a nu fii distrusă în întregime împreună cu nava, se cere intervenţia pompierilor, făcându-se o cheltuială excepţională.

Avariile se împart în două categorii:

- avarii mari sau comune sau generale;

- avarii simple sau particulare (art. 654, Codul Maritim Comercial)

Avarii mari sau comune, sunt cheltuieli extraordinare făcute şi pagubele suferite de bună voie pentru binele şi salvarea comună a navei şi încărcăturii. E4le sunt mari, păentru că se suportă de totalitatea lucrurilor expuse riscurilor navigaţiei pe apă şi sunt comune, pentru că au fost făcute în interesul comun al navei şi încărcăturii, în proporţia profitului ce l-au avut.

Avarii simple sau particulare, sunt toate daunele suferite şi toate cheltuielile făcute numai pentru navă şi încărcătură, şi care urmează să fie suportate sau plătite exclusiv de propietarul care a suferit dauna sau a dat ocazia la o cheltuială, sau din culpa unuoi terţ. În concluzie, este avarie particulară, orice daună sau pierdere sau cheltuialî extraordinară care nu este avarie comună.