Politica Agricolă Comună

Politica agricolã a Uniunii Europene dateazã din 1957, când semnatarii Tratatului de la Roma au definit obiectivele generale ale politicii agricole comune, având proaspete în minte lipsurile de hranã de dupã rãzboi. Principalele mecanisme ale Politicii Agricole Comune (PAC) au fost adoptate de cãtre cele şase membre fondatoare ale Comunitãţii Economice Europene în anul 1962.

Politica Agricolã Comunã a fost dezvoltatã cu scopul de a oferi Europei siguranţã în privinţa stocurilor alimentare. Principiile fundamentale ale Politicii Agricole Comune au rãmas neschimbate de-a lungul deceniilor : garantarea preţurilor pentru produsele agricole, uneori situate chiar deasupra nivelului preţului mondial şi ajutoare financiare bazate pe cantitatea produsã, acordând o importanţã minorã excesului de producţie.

A fost cea mai bine integratã dintre toate politicile Uniunii Europene. In anii 1970, aproape 70% din bugetul Uniunii a mers în sectorul agricol. Dupã o serie de reforme, cheltuielile în domeniul agriculturii au scãzut la 35% pentru perioada 2007-2013. În cadrul aceleaşi perioade, mai multe fonduri (9.7%) au fost alocate pentru dezvoltarea ruralã şi extinderea responsabilitãţilor Uniunii Europene

Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici:

- Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

- Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.

In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicala din istoria sa. Aceasta reforma presupune o profunda reorientare a politicii agricole comunitare:

1. Preturile culturilor erbacee si a carnii de vită s-au redus la sfarşitul aproximării lor cu cele ale pietei mondiale.

2. Pentru a evita dispariţia agricultorilor, li se acordă, in functie de activitate plati compensatorii pentru reducerea preţurilor de sprijin ale UE.

3. In cazul cerealelor si altor culturi erbacee, plata compensaţiilor depinde in general de retragerea de pamanturi din producţie ("prima set-aside"). Acest sistem a demonstrat ca este un instrument eficace de control al producţiei. In sectorul cărnii de vită, in ceea ce o priveşte, plătile primelor compensatorii sunt subiectul unor limite individuale sau regionale şi se determină incepand cu o densitate de păstorit maxima pe hectar. In plus, se plătesc prime suplimentare cînd aceasta densitate este inferioară lui 1,4 unităţi de vite pe hectar. Acest lucru scoate in evidenţă puternicul impuls care se dă extensificarii metodelor de producţie.

4. In sfarţit, o importantă inovaţie a noii PAC sunt mijloacele insoţitoare, ce includ măsuri agroambientale, forestiere şi de pensionare anticipată. Aceste regimuri au deschis noi oportunitaţi agricultorilor, răspunzand in acelaşi timp problemelor medioambientale si structurale ale UE.

Reformele radicale au permis UE sa raspundă obligaţiilor in virtutea acordurilor Rundei Uruguay a GATT. Acordul, cu caracter reciproc, cerea o reducere de 20% (pe termen de 6 ani) din ajutorul intern acordat agriculturii, o reducere de 36% din cheltuielile bugetare destinată subvenţiei exporturilor si alte diminuari de 21% din volumul exporturilor subvenţionate.

In ultimii 10 ani, nici măcar o piatră nu a rămas neintoarsă în politica Agricolă comună (PAC) a UE. In perioada de inainte de 1990, PAC s-a bazat pe anumite obiective cheie, mai ales pe dorinţa de a garanta auto-suficienţă in ceea priveşte alimentele de bază, ca răspuns la lipsurile alimentare din perioada post-belică. Rezultatul a fost o politică rigidă, de subvenţii, orientată spre producţie, care a continuat să funcţioneze pană in 1990, timp in care PAC-ul a devenit o victimă a propriului sau succes. Pe masură ce principalul obiectiv, de producere a cît mai multă mancare, era realizat, efectele colaterale nefericite incep să apară, ca de exemplu cantităţi de carne de vită fabuloase si munti de cereale care au produs distorsiuni pe pieţele mondiale, avand efecte negative mai ales asupra ţărilor aflate in proces de dezvoltare. Acestea au fost acompaniate de creşterea preocupărilor impactului PAC asupra mediului şi, indirect asupra bolilor care puteau fi transmise prin intermediul produselor de origine animală (BSE). Consumatorii si plătitorii de taxe au inceput treptat sa-şi piardă din incredere.

Astfel ca, acum mai bine de 10 ani, a inceput “Lungul Marş” al Europei de indepărtare de sprijinul acordat supra-producţiei, noul PAC, mult mai “prietenos” in ceea ce priveşte problemele de mediu, angrenandu-se intr-o agricultură mai eficientă şi mai sustinută. Ca urmare a reformelor implementate de Agenda 2000, restructurarea radicală a PAC a fost urmatorul pas logic spre o politică care susţine nu numai cultivarea de produse agroalimentare, dar şi existenta pe termen lung a zonelor noastre rurale ca intreg.

Trăsături distincte ale Politicii agricole comune (PAC)

Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printre cele mai importante. Importanţa ei deosebită in cadrul construcţiei comunitare este reflectată prin câteva trasaturi distincte:

a)Este o politică prin excelenţă integraţionistă, in mai mare masură chiar decât Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar in proporţie de circa 10% pe cele naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi

comercializare a produselor.

b)Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul comun.