Relații Externe ale Uniunii Europene

O misiune globală

Prin dimensiunea sa economică, financiară şi comercială, Uniunea Europeană ocupă o poziţie importantă pe scena mondială. Fiind cea mai mare putere comercială din lume, cu o monedă care o situează pe locul al doilea la nivel de putere monetară, UE consacră peste 7 miliarde de euro pe an asistenţei acordate ţărilor în curs de dezvoltare. Uniunea a încheiat acorduri comerciale şi de asociere cu majoritatea ţărilor şi în majoritatea regiunilor lumii.

Comparabilă cu un motor economic alimentat de o populaţie care numără aproape jumătate de miliard, Uniunea Europeană joacă un rol important în lumea internaţională a afacerilor. Ea începe să aibă un cuvânt tot mai greu de spus, pe măsură ce creşte numărul deciziilor luate în comun de statele membre în materie de politică externă.

UE îşi consolidează relaţiile cu republicile din Asia Centrală

UE organizează periodic reuniuni la nivel înalt cu Statele Unite, Japonia, Canada şi, de puţin timp, cu Rusia, India şi China. Relaţiile cu aceste ţări se referă la multe domenii, inclusiv educaţie, mediu, combaterea crimei şi drepturile omului.

Relaţiile UE-China

- China reprezintă a patra economie mondială şi al treilea exportator pe plan global, fiind din ce în ce mai puternică şi pe plan politic

- Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial al Chinei

- După SUA, China este al doilea cel mai mare partener comercial al Uniunii Europene

- Uniunea Europeană exportă în China bunuri în valoare de 72 de miliarde de euro (2007)

- Uniunea Europeană importă din China bunuri în valoare de 231 de miliarde de euro

Cel mai mare partener comercial: SUA

UE este angajată într-un parteneriat eficient şi echilibrat cu Statele Unite, cel mai mare partener comercial al său. În 2007, cele două părţi au creat Consiliul economic transatlantic, organism politic care supraveghează eforturile de consolidare a relaţiilor economice. De curând, UE şi SUA au căzut de acord asupra unui plan de consolidare a cooperării în domeniul gestionării crizelor şi prevenirii conflictelor. De asemenea, UE doreşte să îşi unească eforturile cu Statele Unite pentru combaterea schimbărilor climatice şi îmbunătăţirea sistemului bancar după criza financiară.

În ultimul deceniu, cooperarea dintre UE şi SUA s-a intensificat întru-un ritm foarte rapid,

fiind orientată spre crearea unei pieţe transatlantice cu un grad ridicat de deschidere şi integrare.

Companiile multinaţionale europene şi americane investesc şi produc acum în cealaltă parte a

Atlanticului mai mult decât exportă din interiorul propriilor graniţe naţionale. Cu toate că

schimburile economice transatlantice domină economia lumii (peste 40% din tranzacţiile

comerciale cu mărfuri şi peste 60% din fluxurile investiţionale ale lumii se derulează între cele două mari puteri), acestea generează şi cele mai puternice surse de conflict, multe dintre ele înaintate la OMC. Principalele dispute, de natură comercială, sunt cuprinse în patru mari categorii: contenciosul agricol, recunoaşterea reciprocă a normelor şi certificării, contenciosul audiovizual şi contenciosul asupra modului de soluţionarea a conflictelor comerciale. În ciuda întăririi relaţiilor de cooperare dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite, lupta pentru supremaţia asupra celor mai importante pieţe ale lumii şi pentru protejarea propriilor sfere de influenţă continuă să guverneze

relaţiile economice transatlantice. Fiecare dintre cele două puteri are, ca obiectiv fundamental, menţinerea poziţiilor dominante asupra continentelor de care aparţin, precum şi extinderea propriei arii de influenţă.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial Europa a fost impartita in zone de influenta ale SUA si ale Uniunii Sovietice. La doua decenii de la incetarea razboiului rece, relatiile transatlantice sunt complet schimbate, bazate pe pragmatism.

In timpul razboiului rece, care a durat mai bine de 40 de ani, Statele Unite ale Americii s-au erijat in aparatorul Europei ramase in afara sferei de influenta a Rusiei. Pentru a sprijini reconstructia economica a Europei si pentru a stopa inaintarea blocului comunist catre Vest, SUA au initiat Planul Marshall, Congresul american fiind convins ca o cooperare economica este conditia esentiala pentru o pace durabila.

Ajutorul financiar al Statelor Unite ale Americii a fost oferit tarilor din Europa cu o conditie: initierea de planuri de reconstructie transfrontaliere si cooperea economica intre tarile Europei, ceea ce a dus la crearea in 1948 a Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica. Un an mai tarziu, tot la initiativa SUA, majoritatea statelor libere vest-europene se alatura Americii si Canadei si formeaza Organizatia Atlanticului de Nord (NATO), alianta militara care sa se opuna blocului Sovietic din Est.

Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanti care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman si a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

La putin timp de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franta, Germania, Italia si tarile Benelux, au fost stabilite relatii diplomatice intre entitatea nou infiintata si SUA. Pe masura ce anii au trecut, si alte tari au aderat la Comunitatea Europeana transformand-o intr-o putere politica si economica cu un rol din ce in ce mai important pe scena internationala.

In momentul in care, la sfarsitul anilor '80, blocul comunist s-a dezintegrat, Comunitatea Europeana avea deja 12 membri, iar aparitia noilor democratii din estul Europei si reunificarea Germaniei, au propulsat CE intr-o noua era a dezvoltarii. Integrarea Germaniei de Est in Comunitatea Europeana precum si dorinta de a sprijini statele Est-Europene in efortul lor de a stabiliza democratia si libertatea proaspat castigate au determinat conducatorii Comunitatii sa ia in calcul extinderea (incorporarea in cadrul Comunitatii a statelor din Est) si adancirea Europei (asigurarea unei structuri institutionale capabile sa faca fata potentialei extinderi).

Relatiile transatlantice au capatat si ele o nou dimensiune, cooperarea dintre SUA si CE fiind formalizata la sfarsitul anului 1990 prin adoptarea Declaratiei Transatlantice. Un pas ulterior a fost adoptarea in decembrie 1995, a Noii Agende Transatlantice, constituind de atunci baza relatiei dintre SUA si Uniunea Europeana.

Prin Declaratia Transatlantica s-a stabilit cadrul institutional pentru consultare intre cele doua puteri, intarind si intensificand cooperarea de ambele parti ale atlanticului. Astfel, au inceput sa aiba loc intalniri (in SUA si in UE) la nivel de presedinti (Presedintele Consiliului European si Presedintele Comisiei Europene pe de o parte, si Presedintele SUA pe de alta parte), precum si alte consultari anuale sau ad-hoc la diverse niveluri politice si de grupuri de lucru.