Analiza Turismului Rural, Urban și Agroturismului

Turismul cultural (este numit si turism de vizitare deoarece practicarea sa presupune invariabil vizitarea unui obiectiv sau a unui grup de obiective) este individualizat ca un tip distinct de turism ca urmare a motivatiei care il genereaza, deosebindu-se, prin aceasta, de turismul recreativ sau de cel curativ. Criteriul care a stat la baza individualizarii acestui tip de turism ii confera si o alta caracteristica, si anume aceea ca utilizeaza sau este generat numai de resursele antropice care au suscitat intotdeauna curiozitatea, dorinta de cunoastere si admiratia umana. Faptul ca turismul cultural utilizeaza doar resursele turistice antropice deriva chiar din denumirea sa: prin cultura, indiferent de controversele care insotesc definirea sa, se intelege, in sens larg, totalitatea creatiilor umane, materiale sau spirituale. Din acest punct de vedere este foarte clar faptul ca turismul cultural este tipul de turism care foloseste, prin excelenta, resursele antropice.

Vechimea unui obiectiv construit de om poate reprezenta uneori singura calitate care atrage vizitatori, chiar daca dimensiunea, fizionomia, estetica sau functia obiectivului respectiv nu-l particularizeaza prin nimic. Cel mai elocvent exemplu este cel al atractiei pe care o exercita uneltele de silex sau os, foarte simple de fapt si fara nimic deosebit din punct de vedere estetic sau dimensional, dar care continua sa uimeasca omul contemporan prin faptul ca reprezinta o marturie a unor vremuri despre care se stie foarte putin. In contextul turismului cultural vechimea este un atribut foarte important, cautat in special de turistii avizati, care pretuiesc, mai mult decat orice, autenticitatea.

Unicitatea anumitor obiective, edificii sau activitati umane constituie, de asemenea, o sursa importanta de atractivitate. Acest atribut provine fie din intentia autorului de a crea ceva unic – exemple in acest sens fiind Turnul din Pisa sau defilarea garzii engleze cu ceremonialul care o insoteste – fie din distrugerea sau disparitia obiectelor de acelasi gen.

Ineditul obiectivelor de provenienta antropica poate fi de natura fizionomica (ca in cazul catedralei din Chartres, celebra prin asocierea celor doua turnuri cu arhitectura si inaltimi diferite), pozitionala (complexul de la Mont Saint Michel, Franta) sau structural-compozitionala (Turnul Eiffel, Centrul George Pompidou).

Dimensiunea se transforma in atribut de atractivitate turistica atunci cand este vorba de una din manifestarile sale extreme: foarte mare sau foarte mic. Versailles ramane cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune din Moscova si Toronto impresioneaza prin inaltime, muzeele Louvre si Ermitage sunt vestite si pentru numarul mare de exponate, iar unele carti sau unelte sunt cunoscute pentru miniaturizarea lor.Functiile anterioare sau actuale ale unor obiective constituie uneori singurul element de atractivitate, care atrage insa mase imense de turisti. Regasim acest element in motivatia vizitarii Bastiliei, a Casei Albe sau a Palatului Buckingham.

In categoria elementelor si edificiilor cu functie turistica (varianta materiala a resurselor turistice antropice) se includ, conform autorilor mentionati la inceputul acestui capitol, urmatoarele obiective: constructiile megalitice, edificiile istorice, edificiile religioase, edificiile culturale si sportive, o serie de edificii economice si monumentele, statuile si placile comemorative.

Constructiile megalitice atrag turisti prin vechime, inedit si prin aura de mister care le inconjoara. Ele sunt legate de spatiul vest european si dateaza din mileniile III-IV i.Hr. Se prezinta in trei forme distincte: menhiri – blocuri de piatra necioplite infipte vertical in pamant – dolmeni – blocuri sau placi de piatra orizontale sprijinite pe doi menhiri si cromlechiuri – menhiri dispusi in cerc sau semicerc. Ca localizare aceste constructii megalitice se gasesc in numar mare in Bretania, Anglia si Spania, iar cele mai renumite sunt cele de la Camac Menec (Bretania) – complex format din peste 3.000 de menhiri si Stonehenge (Anglia) – care se pare ca a avut si rol de observator astronomic si care cunoaste cea mai complexa valorificare turistica.

Edificiile istorice insumeaza o gama variata de constructii apartinand timpurilor trecute si raspandite cu predilectie in regiunile de afirmare a marilor civilizatii. In aceasta categoric sunt incluse: castrele, forturile, cetatile, castelele si fortificatiile.

Castrele romane sunt specifice spatiului european si reprezinta puncte intarite, construite in scopuri militare la granitele Imperiului Roman. Ca urmare a vechimii lor, aceste constructii si-au pastrat in foarte putine cazuri un aspect care se apropie de cel initial. Un exemplu in acest sens este cel al castrului roman de la York, la care zidul si portile de intrare s-au conservat aproape in intregime, imprejmuind centrul orasului actual. Castrele de pe teritoriul Romaniei, desi foarte numeroase, nu mai pastreaza aproape nimic din infatisarea initiala. Cu toate acestea ele constitute inca obiective de atractivitate turistica mai ales pentru o clientela avizata, specializata: elevi, studenti, profesori. In Romania pot fi mentionate castrele de la Micia, Bretcu, Gilau, Bologa, Buciumi, Romanasi, Gherla, Casei, etc.

Forturile se aseamana cu castrele prin functia indeplinita, aceea de aparare. Ele dateaza insa dintr-o perioada mult mai recenta si sunt caracteristice continentului nord-american. Vechimea lor descreste de la estul spre vestul Americii, in sensul de avansare al colonizatorilor. Forturile sunt frecvente in Noua Anglie, in Ontario, Quebec, pe litoralul californian si si-au pus amprenta si asupra toponimiei locurilor: Fort St. John, Fort Worth, Fort Lauderdale, etc.

Castelele sunt locuinte fortificate ale seniorilor feudali, raspandite in spatiul euroasiatic si, mai recent, in America. Desi functia de aparare nu lipseste, ea nu mai este dominanta, ca in cazurile anterioare, locul ei fiind luat de functia rezidentiala. Totusi existenta functiei de aparare si-a pus amprenta asupra arhitecturii lor, caracterizata prin prezenta zidurilor, crenelurilor, contraforturilor, a turnurilor si santurilor de aparare. In majoritatea cazurilor si pozitia acestor castele deriva din caracterul lor defensiv, ele fiind amplasate pe promontorii stancoase sau pe falezele surplombate ale unor versanti abrupt. Exemple in acest sens sunt castelele de pe valea Rinului, din Tirol, de la poalele Alpilor sau Pirineilor. In cazul in care castelele au fost constitute in centrul unor domenii de vanatoare, arhitectura lor tine mai mult cont de estetic. Adesea ele sunt inconjurate de parcuri sau gradini care le sporesc atractivitatea turistica actuala. Din aceasta categorie fac parte celebrele castele de pe valea Loirei, risipite intre Angers si Burges pe o distanta de peste 200 km., cele mai cunoscute fiind: Chambord, Chenonceaux, Amboise, Blois, Angers. Aceste castele isi datoreaza faima, nu de putine ori, personalitatilor care le-au trecut pragul, printre care se numara: Leonardo da Vinci, Caterina de Medici, Francois Villon, Ludovic al XIV-lea, Moliere. Aceeasi grija pentru estetic se regaseste si in cazul castelelor construite in perioada moderna, cand functia strategica a fost total inlocuita de cea rezidentiala sau administrativa. Elocvente in acest sens sunt castelele Versailles, Schonbrunn sau Palatui Buckingham. Castelele pot sa atraga turisti si prin aura de mister care le inconjoara, situatie frecventa in Marea Britanie (Warwich), Spania si Elvetia.