Bazele Conceptuale ale Europenismului

Cetatenia se afla în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept

controversat si mobilizator are meritul de a exprima chintesenta gândirii politice dintr-o

epoca istorica si de a sintetiza ansamblul problemelor care rezulta din relatia stat-cetateni

Cetatenia europeana este o provocare pentru teoria si practica cetateniei. Ea vizeaza o

cetatenie postnationala care, pentru prima data, se refera la un set de valori si institutii, în locul

apartenentei obligatorii la un teritoriu, la o cultura si un stat national. Ea îsi propune sa

construiasca o comunitate politica transteritoriala si sa faca din Uniune un spatiu public

comunitar.

Cetatenia a marcat gândirea occidentala inca de la începuturile sale. Se poate chiar afirma,împreuna cu Heater (1990), ca societatile si modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetateniei.

Criza democratiei (anii 1960–1980) a aparut pe fondul protestelor contra razboiului din

Vietnam, a afacerii Watergate, a micarilor contestatare din 1968 si a recesiunii

economice consecutive „socului petrolului“. Atât cetatenii de rând, cât si specialistii în

stiintele politice au pus în discutie capacitatea institutiilor democratice fondate în secolul

al XIX-lea de a gestiona noul context politic si social. Raportul „Comisiei trilaterale“

(Crozier, Huntington si Watanuki, 1975), de exemplu, a aratat ca statul este depasit de

noile presiuni sociale si ca el trebuie sa-si asocieze partenerii din societatea civia` (este

ceea ce s-a numit mai târziu „governance“, opus simplei „government“ care se exercita

exclusiv în interiorul structurilor statului).

Reabilitarea democratiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al

democratizarii“ (Huntington, 1991) si a masurilor luate de guvernele conservatoare si neoliberale

(legitimate doctrinar de reaganism si thatcherism), predominante în anii ’80 si care

au redus substantial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative

de decizie. Ca urmare, asa cum au aratat „Eurobarometer Surveys“ si datele proiectului

„Beliefs in Government“, încrederea în democratie a fost restabilita (Klingemann si Fuchs,

1995).

Relansarea cetateniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimbari istorice ale

anilor ’90 (tranzitiile postcomuniste, criza statului bunastarii, globalizarea economica,

erodarea statului-natiune), numiti de Dahrendorf (1994) „deceniul cetateniei“ („decade of

citizenship“). Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligatii), cât si cei de

stânga (interesati mai ales de drepturi si libertati), ca si analistii si cercetatorii în stiintele

politice, au formulat mari asteptari de la cetatenie ca nou contract social. De exemplu,

dupa Beck (1992), singura cale de a iesi din „societatea de risc“ (sau „modernitatea

incomplet`“, caracterizat` prin fragilizarea sistemelor de securitate publica) ar fi

participarea cetateneasca bazata pe vechiul principiu al virtutii civice.

În ce prive]te evolutia istorica a cetateniei, ea poate fi sintetizata în urmatorul tablou:

Atena – democratia („guvernarea de catre popor“) presupune cetateni. Statutul de „cetatean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena; cam tot atâtia erau sclavi si femei,

care apartineau comunitatii domestice sau „domos“, f`ara sa beneficieze de statutul de cetatean).

Statutul de cetatean presupunea:

a) apartenenaa la „polis“ (republica ateniana);

b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Populara („Ecclesia“);

c) identitatea – este ceea ce Aristotel numeste „methexis“, respectiv mândria de a fi grec.

Exista astfel o dubla identitate: ca cetatean al republicii si ca grec, membru al diasporei

(ansamblul comunitatilor grecesti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).

Roma antica – statutul de cetatean roman („civitas“) conferea dreptul de mobilitate si drepturi

civice (de exemplu, participarea publica) acordate inclusiv populatiei din teritoriile ocupate (de

exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferentia, romanii au introdus doua

categorii de cetateni: cei care proveneau din metropola si noii cetateni, fara drept de vot („civitas

sine suffragio“). Romanii au pastrat cele trei caracteristici initiale (apartenenta, participarea,

identitatea), carora le-au adaugat o codificare elaborata (dreptul roman) si virtutea civica

(„virtus“), un ideal moral care promova patriotismul si devotiunea fata de interesul general. Cicero,

Cato si Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialitatii si altruismului, preluat ulterior ca o

valoare centrala a Renasterii italiene si a Romantismului german

Iluminismul – dupa o uitare de aproape o mie de ani, cetatenia revine în atentia gândrii politice.Omul politic florentin Machiavelli relanseaza republica ca alternativa la guvernarea autocratica.

Montesquieu reia teza participarii populare. Rousseau se inspira din modelul cetateniei la scara

redusa din cetatile antice, propunând micro-comunitati politice de tip contractual.

Revolutia franceza a asociat cetatenia cu drepturile omului („Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului“, 1789).

Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat aceasta dimensiune: cetatenia înseamna în primul rând drepturi si libertati acordate individului (diferit de abordarea colectivista din

republica ateniana, unde prevala interesul comun).

Nationalismul, specific secolelor XVIII si XIX, a asociat cetatenia de o constructie politica si

culturala noua, natiunea. Statele teritoriale devin state naaionale („natio“ = comunitate omogena

având o identitate culturala unica si care adopta un sistem comun de organizare politica).

Drepturile civile si politice se acorda în functie de apartenenta la natiunea dominanta. Se folosesc

doua criterii de acordare a cetateniei: „jus sanguinis“ (dreptul descendentilor) si „jus soli“ (dreptul

celor nascuti pe teritoriul national). Aceasta schema este perturbata de migratiile umane, îndeosebi

în cadrul marilor imperii coloniale, dar si dupa disparitia acestora, în anii 1960.

Comunismul a promovat interesul general, altruismul si colectivismul, în dauna drepturilor

omului. Cetatenia sovietica, de exemplu, a fost o forma supranationala de civitate, justificata

ideologic. Spatiul public de referinta era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civila si

pluralismul politic.

Cetatenia multipla a existat înca din lumea antica (de exemplu, cetatenia dubla legiferata de

Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigratie (SUA, Canada, Australia) au încurajat

ideea de „cetatenie multiculturala“.