Cernobâl

1. Cauzele și durata accidentului

În dimineața zilei de 26 aprilie 1986, ora 012358, în timpul unui test de siguranță, are loc o explozie în reactorul unității 4 a centralei electrice nucleare de la Cernobâl, Ucraina. Echipa care realiza testul respectiv intenţiona să verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă.

Pentru ca testul să nu fie întrerupt, sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat.

Reactorul urma să fie setat să funcţioneze la numai 25% din capacitatea totală. Această procedură nu a funcţionat însă conform planului. Din motive necunoscute, reactorul a ajuns să funcţioneze la mai puţin de 1% din capacitatea sa, ca urmare a fost nevoie de un nou reglaj, pentru a determina o uşoară creştere a acestei cifre. Totuşi, la 30 de secunde după începerea testului, s-a produs pe neaşteptate o creştere considerabilă a nivelului de energie. Sistemul de închidere a reactorului în situaţii de urgenţă, care ar fi trebuit să stopeze reacţia în lanţ, nu a funcţionat.

Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un “sigiliu” protector de 1 000 de tone, a fost pulverizat, iar la temperaturile de peste 2 000° C, combustibilul s-a topit. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc şi, în infernul care s-a declanşat, produsele fisiunii radioactive, eliberate în momentul topirii miezului reactorului, au fost aruncate în atmosferă.

Centrala electrică de la Cernobâl a fost construită în 1977 la Pripyat, la câteva mile distanță de Cernobâl, aproape de granița între Bielorusia, Rusia și Ucraina, atunci aparținând URSS. Proiectarea celor 4 reactoare de la fabrica de la Cernobâl a fost crucială pentru succesiunea de evenimente care a dus la ieșirea de sub control a Unității 4 în timpul accidentului. Acest tip de reactor cu apă presurizată nu a fost construit în afara URSS –ului și era foarte diferit de reactoarele folosite în alte părți ale lumii pentru că era conceput pentru a produce plutoniu pentru explozibili nucleari precum și energie electrică.

Pentru a stinge focul şi a opri astfel eliberarea de materiale radioactive în atmosferă, pompierii au pompat apă ca agent de răcire în miezul reactorului, în primele zece ore de după producerea accidentului. Această încercare nereuşită de a stinge focul a fost apoi abandonată. Din 27 aprilie până în 5 mai, peste 30 de elicoptere militare au zburat pe deasupra reactorului în flăcări. Acestea au aruncat 2 400 tone de plumb şi 1 800 tone de nisip, încercând să înăbuşe flăcările şi să absoarbă radiaţiile. Toate aceste eforturi au fost însă inutile, ba chiar au agravat situaţia, deoarece sub aceste materiale aruncate căldura s-a înteţit. Temperatura din reactor a crescut deci încă o dată, la fel ca şi cantitatea de radiaţii eliberată. În ultima etapă a acestei lupte cu focul, miezul reactorului a fost răcit cu azot. Abia pe data de 6 mai s-a reuşit astfel ca focul şi emisiile radioactive să fie ţinute sub control.

2. Tip reactor

Reactorul numărul 4 era un reactor cu grafit, care folosea ca agent de răcire apa. În acest tip de reactor, neutronii eliberaţi prin fisiunea nucleilor de uraniu-235 sunt încetiniţi (moderaţi) de grafit, pentru a se menţine o reacţie în lanţ. Căldura produsă de fisiunea nucleară în acest tip de reactor este folosită pentru a fierbe apa, iar aburul astfel obţinut pune în mişcare turbinele centralei nucleare. Acest tip de reactor a fost criticat de mulţi experţi în energie nucleară, în primul rând pentru că nu include o structură de siguranţă, dar consumă mari cantităţi de grafit pe post combustibil.