Economia Turismului

Raport 1: Turismul-activitate economico-socială.

1.1. Conceptele de „turism” şi „turist”.

1.1.1. Repere istorice a turismului.

1.1.2. Conceptul şi noţiuni fundamentale din turism.

1.2. Turismul şi dezvoltarea economico-socială.

1.2.1.Conexiuni macroeconomice ale turismului.

1.2.1.1. Impactul economic al turismului.

1.2.1.2. Turismul şi ocuparea forţei de muncă.

1.2.2. Semnificaţii socio-economice ale turismului.

1.1 Conceptele de „turism” şi „turist”.

1.1.1. Repere istorice a turismului.

1.1.2. Conceptul şi noţiuni fundamentale din turism.

1.1.1. Repere istorice a turismului.

O1. Caracteristica turismului în Epoca Antică.

O2. Caracteristica turismului în Evul Mediu.

O3. Caracteristica turismului în Epoca Modernă.

O4. Caracteristica turimului în Epoca Contemporană.

O5. Concluzie.

Cuvinte-cheie: turism, istorie, epocă, Evul Mediu, Epoca Modernă, dezvoltare, hotel, ghid.

O1. Caracteristica turismului în Epoca Antică.

Călătoria a început odată cu practica războaielor ţi a schimburilor care au împins oamenii dincolo de sfera de influenţă a grupului de influenţă a grupului social din care făceau parte. Se poate, deci, afirma că apariţia călătoriei poate fi localizată încă în comuna primitivă, atunci cînd, din necesităţile materiale, oamenii căutau la distanţă ceea ce nu puteau găsi în preajma locuinţei lor. Aceste călătorii nu puteau fi identificate cu călătoriile în scop turistic, dar ele au trezit dorinţa de deplasare şi curiozitatea oamenilor de a cunoaşte ceea ce se află dincolo de raza lor vizuală. Ca urmare, începînd de-abia din antichitate, se poate vorbi despre apariţia călătoria turistice.

Vechii greci doreau să înlesneacă şi să dobîndească siguranţă pentru vizitarea oraşelor îndepărtate, încheind contracte de vizite reciproce, prieteneşti, cu oamenii de aceeaşi ocupaţie, deci cu oamenii care se luptau cu greutăţi de aceeaşi natură- comercianţi cu comercianţi, persoane oficiale cu persoanele oficiale. Cel care pleca în străinătate se legitima cu bucata de sumbolon (simbol) de care dispunea, ceea ce echvala pentru el, într-o măsură oarecare, cu paşaportul şi cu viza de astăzi. Vizita prietenească se putea moşteni din tată în fiu.

În traficul de călători dintre statele greceşti au fost antrenate mase realtive de oameni pentru vizitarea locurilor sfinte (Dodona şi Delfi, unde veneau peleriniii din toate părţile Greciei).

Evenimentele festive cu mare participare erau jocurile şi întrecerile sportive organizate la fiecare patru ani la Delfi, jocurile hipice din Nemea, Jocurile Isthmice organizate în Corinthh şi în special Jocurile Olimpice organizate în Olimpia. În legătură cu serbările olimpice întîlnim şi primele manifestări de „propagandă” şi de „organizare” a călătoriilor. Călătoriile erau efectuate cu galere cu vîsle, mai tîrziu au fost instalate pînzele, şi pe uscat, fară o infrastructură a drumurilor. De obicei ei călătoriau în grupuri, din cauza tîlharilor.

În Roma antică majoritatea călătoriilor scopuri comerciale, culturale şi militare. Sistemul social roman a dat posibilitatea unei pături înguste a societăţii nu numai să trăiască în lux, ci şi să călătorească pentru plăcere sau pentru îmbogăţirea cunoştinţelor. Dezvoltarea călătoriilor a fost sprijinită în mare măsură de construcţia de drumuri. Pe drumurile publice romane se desfăşura o circculaţie importantă a populaţiei încadrată în cîmpul muncii, militarilor, funcţionarilor administrativi şi comercianţii. Un flux mare îl constituea călătorii, în special în lunile calde de vară, spre staţiunile de pe litoral şi spre staţiunile balneare, spre oraşele mai îndepărtate ale Imperiului. Spre locurile mai importante de pe teritoriul Imperiului, spre Roma, considerată capitala civilizaţiei antice, se îndreptau călătorii care doreau să cunoască locurile respective sau să se închine curţii imperiale.

Pe vremea domniei împăratului Augustus, călătorii erau transportaţi spre ţinta călătoriei lor de poştalioane imperiale care circulau după un orar regulat. În oraşe stăteau la dispoziţia călătorilor hanuri mai mici şi prăvălii cu alimente care ofereau şi găzduire.

Deosebit de vie era circulaţia spre băile curative. Cultul băile era la Roma foarte dezvoltat, oraşul avînd 854 de băi populare şi 14 băi de lux. Mulţi bolnavi, precum şi cei care doreau să se odihnească, vizitau anual băile curative renumite de la Baiae, Puteoli, Cantibus şi Herculanum.

Asia Mică adaugă, de asemenea, patrimoniul turistic al Antichităţi numeroase şi inedite elemente. Avem în vedere cetăţile greceşti şi elenistice, înfloritoarele oraşe-porturi de pe tărmurile mărilor limitrofe, dar şi frumuseţile unui peisaj inedit, de o mare forţă atractivă, care au fost puncte turistice importante.

Egiptul faraonilor, cu construcţiile lor mortuale impunătoare, cu jubileele regale ce aveau loc la 3-4 ani în diferite oraşe, cu regatele maritime şi fluviale, la care, pe lingă competitori mai participau mii de privitori din diferete colţuri ale regatului.

În Orientul Mijlociu, trăsăturile definitorii ale acestei etape de dezvoltare a fenomenului turistic sunt date, în primul rînd, de orientarea cererii spre obiectivele şi activităţile de provenienţă antropică, fie ele construcţii impunătoare sau manifestări religioase, culturale sau sportive deosebite.

O2. Caracteristica turismului în Evul Mediu.

Etapa pseudo-turistică se suprapune Evului Mediu timpuriu şi mijlociu (pînă în epoca Renaşterii), cînd premisele atît de favorabile ale afirmării turismuuli în Antichitate se estompează din cauza fanatismului religios şi a circumstamţelor politice: fărîmiţarea domeniului feudal etc.

Deplasarea dintr-o regiune în altă regiune îmbracă în această perioadă forma predilectică a pelerinajului religios. Roma şi Ierusalimul, pentru creştini, Mecca şi Medina pentru musulmani; lhasa sau sanctuarele din India şi Indochina pentru budişti; muntele Fuji pentru japonezi etc., devin poli de gravitaţie regională spre care se îndreptau numeroşi oameni.

Altă cauză a deplasărilor în Evul Mediu este cea prilejuită de schimburile comerciale. Acum apar primele drumuri de-a lungul şi de-a latul Europei. Deosebit de cunoscută este activitatea desfăşurată de-a lungul „drumului mătăsii”, ce traversa Asia de la est la vest, cu ramificaţii spre Bizanţ şi centrul Europei. Circulaţia pelerinilor şi a comercianţilor a dus la edificarea unei dense reţele de hanuri localizate de-a lungul drumurilor comercialae.

Evident, călătoria, la începuturile ei, nu reprezenta o plăcere. Cărţile de călătorie de acum cîteva secole o demonstrează din plin. Unii autori consideră primul ghid turistic scris în 1130 de către călugărul francez Aimer Picaudu, era destinat să-i instruiască pe pelerini cum să ajungă la Santiago de Compostella urmînd un traseu cît mai uşin primejdios.

Primul ghid turistic apare în 1672 în Franţa, fiind elaborat de Saint Morice, ghid urmat după două secole , de cele editate în Anglia (Handbooks) sau germanis (Baedeker).