Ecoturismul în Rezervația Biosferei Delta Dunării

CAPITOLUL I - CARACTERIZAREA GENERALĂ A DELTEI DUNĂRII

1.1. Valoare universală

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării a fost recunoscută prin includerea în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei (1990), în cadrul Programului “OMUL ŞI BIOSFERA”(MAB) lansat de UNESCO.

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării a fost recunoscută în septembrie 1991, ca Zonă umedă de importanţă internaţională, mai ales ca habitat al păsărilor de apă - Convenţia RAMSAR.

Valoarea de patrimoniu natural universal a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării a fost recunoscută prin includerea acesteia în Lista Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, în decembrie 1990.

Valoarea patrimoniului natural şi eficienţa planului de management ecologic aplicat în teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării au fost recunoscute prin acordarea în anul 2000 a Diplomei Europene pentru arii protejate (reînnoită în 2005 şi 2010).

Includerea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării împreună cu Rezervaţia Biosferei Dunărea din Ucraina în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei transfrontieră România – Ucraina 1999.

1.2. Geneza Deltei Dunării

Dunărea, cel de-al doilea fluviu ca mărime al bătrânului continent construieşte la întâlnirea sa cu Marea Neagră, de mai bine de 16000 de ani, una dintre cele mai frumoase delte din Europa şi chiar din lume, cunoscută şi ca una dintre marile zone umede ale planetei.

Actuala configuraţie morfohidrografică a Deltei Dunării este rezultatul interacţiunii dintre fluviu şi mare în perioada Holocenului. La începutul Holocenului, când nivelul mării a crescut până aproximativ la nivelul actual, exista aşa-numitul golf al Dunării. La gura acestui golf, între promontoriul Jibrieni, la nord şi promontoriul Murighiol-Dunavăţ la sud, s-a format cordonul iniţial Letea-Caraorman. Materialul aluvionar a fost transportat de curenţii marini de-a lungul ţărmului dintr-o zonă situată la nord, la gurile Nistrului, Bugului şi Niprului.

Cel mai vechi braţ al Dunării, braţul Sf. Gheorghe, curgea în mare printr-un pasaj situat în capătul sudic al grindului Letea-Caraorman dezvoltând prima deltă a Dunării: Delta Sfântu Gheorghe I.

Cel de-al doilea braţ al Dunării, Sulina s-a dezvoltat odată cu blocarea prin aluvionare a braţului Sfântu Gheorghe. Braţul Sulina a preluat un flux din ce in ce mai mare de sedimente şi a început să-şi formeze propriul edificiu deltaic: Delta Sulina.

În acelaşi timp, în partea sudică a zonei s-a format o mică deltă secundară Delta Cosnei datorită braţului secundar Dunavăţ. Delta Sulina a fost treptat erodată, în timp ce braţul Chilia, la nord şi Sfântu Gheorghe, la sud şi-au construit propriile lor delte: Delta Chilia şi Delta Sfântu Gheorghe II. Aceste două delte sunt formate din material sedimentar dunărean în timp ce materialul transportat de curentul litoral se acumulează la nord de braţul Chilia şi constituie formaţiunea Jibrieni.

Aspectul morfologic actual al Deltei Dunării se datorează ultimei ridicări a nivelului Mării Negre, care a creat condiţiile unei puternice aluvionări având drept consecinţe meandrări şi ramificaţii ale braţelor principale.