Parcul Național Munții Măcinului

Parcul Naţional Munţii Măcinului

Capitolul 1: Localizare si Acces

Muntii Macinului sunt situati in Regiunea de Dezvoltare Sud - Est Dobrogea, respectiv in nord-vestul Dobrogei, in judetul Tulcea, intre Valea Dunarii, Valea Luncavitei si inseuarea Cerna-Horia, fiind incadrati intre 28º07´ si 28º27´ long. E, respectiv 45º01´ şi 45º21´ lat. N.

In partea de vest si sud-vest a parcului, accesul se face de pe drumul national 22D, intre localitatile Macin si Horia. La nord se afla drumul european E87, intre localitatile Macin-Jijila-Luncavita. Drumul judetean dintre comunele Horia si Luncavita permite accesul in estul si nord-estul parcului.

Geografic se incadreaza in Podisul Dobrogei de Nord, cunoscut si sub denumirea de Orogenul Nord Dobrogean care cuprinde ca diviziuni: Muntii Macinului, Dealurile Tulcei, Colinele Niculitel, Podisul Babadag, Podisul Casimcei si depresiuni mici.

Teritoriul cuprinde 2 orase: Macin si Babadag si 23 de comune, cu un numar de 97.272 locuitori si o densitate medie de 32,5 locuitori pe km2. Media la nivel de zona este de 4,5 sate pe comuna, cu tendinta de scadere accentuata a populatiei din satele mici.

Capitolul 2: Cadrul Natural

Munţii Măcinului sunt cei mai vechi munţi din România, rezultat ai orogenezei Hercinice. Altitudinea variază în parc între 7 şi 467 metri, pantele fiind abrupte, cu o diferenţă de altitudine mare pe o distanţă mică. Procesele de dezagregare a rocilor sunt active, având ca rezultat surprinzătoare peisaje arhaice.

Clima are pregnante caracteristici stepice, cu influenţe mediteraneene. Specifică acestor munţi este ariditatea nemaiîntâlnită în munţii din România, cu veri fierbinţi şi uscate, toamne lungi şi uscate, iar iernile foarte sărace în zăpadă.

Cursurile de apă se încadrează atât în bazinul hidrografic al Dunării (Jijila, Luncaviţa, Cerna, Sorniac) cât şi cel al Mării Negre (Taiţa). Debitele cursurilor de apă sunt reduse majoritatea având caracter temporar, deseori formând cascade. Climatul acestor munţi a determinat o varietate specifică, unică în Europa, cu interferenţa tipurilor ecosistemice pontico - submediteraneene, central europene şi asiatice, fapt ce conferă Munţilor Măcin atributul de sinteză în miniatură a două continente – Europa şi Asia. Aceeaşi interferenţa face posibil ca pe mai puţin de 1% din teritoriul ţării, să se întâlnească peste 50% din speciile de floră şi faună ale României!

Acest paradis al biodiversităţii adună:

• Peste 1.770 de specii de plante, dintre care 72 sunt protejate ca fiind rare sau vulnerabile, iar 27 de specii sunt endemice pentru regiune;

• 181 specii de păsări, dintre care 37 sunt strict protejate la nivel internaţional, fiind menţionate în Directiva Habitate şi Convenţia de la Berna;

• 47 de specii de mamifere;

• 1.436 specii de insecte identificate, cu peste 900 de specii de fluturi;

• 11 specii de reptile;

• 7 specii de amfibieni.

6 dintre cele 8 grupe de ecosisteme din Europa sunt reprezentate în Parcul Naţional Munţii Măcinului!

În Parcul Naţional Munţii Măcinului sunt identificate 24 de habitate prioritare, dintre care unul este unic în lume! (Pădurea de fag dobrogeană).

2.1 Geologia

Parcul Naţional Munţii Măcinului se situează pe cea mai veche formaţiune geologică din ţară, Munţii Măcinului, rest al cutărilor hercinico-kimerice. Rocile semnificative sunt: granite gnaisice în S şi E, calcare cristaline în SE, roci metamorfice şi eruptive în N, depozite leossoide pe platouri şi altitudini mici. Prezente sunt formaţiunile de Carapelit compuse din conglomerate, gresii, şisturi detritice. Această fâşie de roci mai moi este mărginită de strate devoniene şi siluriene, compuse mai ales din cuarţite, ce dau o serie de cornete.

În Dobrogea de Nord pot fi întâlnite depozite precambriene, paleozoice şi mezozoice, străpunse de intruziuni şi extruziuni de roci eruptive, la care se adaugă rocile metamorfice. După ce aceste formaţiuni au fost cutate în diferite faze, precambriene, paleozoice şi kimmerice vechi, a urmat peneplenizarea lor, în prezent fiind vizibile doar resturile cutelor sistemelor muntoase respective. Din stratul gros de loess depus în cuaternar, formaţiunile mai vechi aflorează în prezent doar pe suprafete restânse. Din punct de vedere geologic, Dobrogea de Nord se împarte în următoarele zone: Unitatea Măcin, corespunzătoare Munţilor Măcin; Unitatea Niculiţel şi Unitatea Tulcea, ce corespund împreună zonei Tulcea.

Unitatea Măcin este formată dintr-un fundament alcătuit din şisturi cristaline şi masive de granitoide, cunoscute şi sub denumirea de magmatite prehercinice, un înveliş sedimentar paleozoic de vârstâ carboniferă, reprezentat prin formaţiunea de Carapelit, alcătuită dintr-o alternanţă de gresii grawacke şi şisturi argiloase. Acesta este străpuns de granitoide, iar la el se adaugă un înveliş sedimentar posthercinic.

2.2 Mediul Geomorfologic

Munţii Măcinului reprezintă un mare anticlinoriu, cu strate puternic cutate şi faliate şi stăbătute de lacolite granitice. Regiunile geomorfologice ale Dobrogei de Nord, delimitate la sud de falia Peceneaga –Camena, sunt reprezentate prin următoarele unităţi: Munţii Măcinului, Dealurile Niculiţel, Dealurile Tulcei, Podişul Babadag, la care se adaugă, după unii autori şi Podişul Casimcei aceştia încadrându-l tot în horstul dobrogean. Munţii Măcinului ocupă partea nord-vestică a Dobrogei de Nord, prezentându-se sub forma unor culmi paralele cu orientate NV -SE, cu o altitudine maximă de 467 m. Deşi au o înălţime mică şi un aspect predominant deluros aceştia prezintă, în special în zonele granitice, vârfuri ascuţite cu profil alpin şi versanţi abrupţi cu grohotişuri.

Relieful este foarte accidentat în V, SV şi centrul parcului şi mai plan în partea estica. Este alcătuit din formaţiuni paleozoice, cu desfăşurare în NV-SE, care s-au reflectat în relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (vârfuri şi culmi fragmentate pe cuarţite în poziţie aproape verticală; mase de grogotişuri), scoarţă de alterare groasă şi culmi rotunjite (pe granite). Se separă în sectorul central – Culmea Pricopan (cea mai înaltă şi omogenă, cu relief rezidual, Dealul Megina-Priopcea (vest) şi Dealul Boclugea (est) în care se intercalează văi longitudinale sau depresiuni (Jijila, Greci, Cerna-Mircea Vodă în vest şi Luncaviţa, taiţa superioară în est).

Altitudinea acestor munţi se încadrează între 7 şi 467 m (Vf. Ţuţuiatul). Parcul naţional ocupă zona centrală cea mai înaltă a Munţilor Măcin. Acesta cuprinde cea mai mare parte din culmea principală a Munţilor Măcin (Culmea Măcinului), precum şi un lanţ secundar al acestora (Culmea Pricopanului).

Din punct de vedere geomorfologic, în cadrul parcului se individualizează Culmea Pricopanului, cu relief de tip alpin, reprezentat prin creste stâncoase ascuţite, ce ating altitudinea de 370 m în Vârful Suluc. Procesele de dezagregare a rocilor sunt active, existând numeroşi martori de eroziune, cu aspect ruiniform, care imprimă în peisaj o mare varietate de forme. În celelalte zone ale parcului vârfurile sunt în general mai puţin proeminente, însă versanţii sunt adesea stâncoşi şi abrupţi, local fiind acoperiţi de grohotişuri, îndeosebi pe rama vestică a Culmii Măcinului.