Valea Arieșului, potențialul și promovarea turistică

Introducere

Turismul reprezintă astăzi unul dintre fenomenele care domină lumea contemporană, unul dintre segmentele cele mai profitabile din economia mondială, remarcabil prin dinamică, motivaţii multiple şi o mare diversitate a formelor de manifestare. Preocupări privind delimitarea şi definirea Geografiei turismului s-au manifestat pe plan mondial încă din primele decenii ale secolului XX, iar în ţara noastră îndeosebi în a doua jumătate a aceluiaşi secol, excepţie făcând Nicolae Radulescu, autor al studiului „Asupra geografiei turismului”, publicat în „Revista geografică” în 1945. Alţi autori români au afirmat că: „Geografia turismului - ca ramură nouă a geografiei economice - studiază premisele complexe care generează, favorizează sau frânează dezvoltarea fenomenului turistic, repartiţia geografică a regiunilor existente, a fluxurilor turistice şi a regiunilor de primire, precum şi evoluţia formelor de turism practicate şi clasificarea acestora” (Carmen D. Petrescu, Obiectul geografiei turismului, 1970) sau că „Geografia turismului este o ramură a geografiei economice care studiază resursele turistice naturale şi antropice sub aspect calitativ şi cantitativ, fluxurile turistice interne şi internaţionale, precum şi răspândirea acestora în profil teritorial” (I. Istrate, Geografia turismului, 1985);

Geografia turismului, prin domeniul său de studiu, respectiv mediul geografic, prin prisma atractivităţii sale şi a fenomenelor social-economice, condiţionate de valorificarea acestuia, se suprapune tuturor celor trei ramuri ale geografiei - fizică (prin fondul natural), umană (prin factorul uman) şi economică (prin procesele de producţie generate). Din acest punct de vedere, se poate spune că geografia turismului este printre puţinele ştiinţe geografice integratoare, concurată fiind doar de geografia mediului înconjurător sau de cartografia geografică.

Legăturile strânse ale geografiei turismului se vădesc în legăturile strânse cu principalele discipline ale geografiei fizice, respectiv geomorfologia, hidrologia, climatologia, biogeografia, prin intermediul potenţialului natural de atractivitate (relief, ape, climat, vegetaţie, faună). Totodată, această disciplină are numeroase puncte de tangenţă cu alte ştiinţe, precum geologia, istoria, biologia (participante şi ele la constituirea potenţialului de atractivitate al unor regiuni).

De asemenea, funcţia economică a turismului nu ar putea fi în totalitate definită şi realizată fără aportul altor discipline precum statistica, marketingul, tehnologia sondajului sau diferite discipline economice.

Metodologia de lucru utilizată urmăreşte să creeze o lucrare unitară, prin diferitele metode şi principii abordate. Principiile şi metodele folosite stau la baza ideii de proiect metodologic, sau cu alte cuvinte prezintă gândirea care stă în spatele lucrării de licenţă propriu-zise.

Cercetarea presupune doar un pas din munca realizării unei lucrări, teoria fiind cea care dă formă şi sens materialului acumulat, pentru ca produsul final să fie o prezentare coerentă şi solidă a unei idei geografice.

Prin urmare, este îndreptăţită utilizarea unui set de metode ştiinţifice atribuite geografiei: metoda observaţiei, metoda cartografică, metoda deductivă şi inductivă, metoda analizei şi sintezei, metoda comparaţiei şi metoda istorică.

Metoda cartografică se referă la reprezentarea grafică la o scară redusă a fenomenelor studiate, harta fiind instrumentul de bază a geografului. Realizarea acestei teme a presupus însuşirea unor cunoştinţe în utilizarea de programe de cartografiere, pentru a crea o imagine grafică corectă a fenomenului studiat. Utilizarea programelor Philcarto 5.5 şi Adobe Illustrator CS3 în realizarea hărţilor tematice au facilitat în acelaşi timp creearea unei imagini coerente şi continue a temei studiate dar au şi acţionat ca suport vizual pentru partea scrisă a lucrării de licenţă.

Metoda deductivă surprinde feomenele studiate în evoluţia lor de la general la particular. O metodă asociată acesteia este metoda inductivă, care însă corespunde drumului invers, de la particular la general.

Două metode asociate, a analizei şi a sintezei nu pot lipsi din metodologia unei lucrări ştiinţifice viabile. Metoda analizei chiar dacă folositoare în sine, prin analiza particularizată a unui fenomen studiat, pentru a fi constructivă, trebuie să fie permanent raportată la întreg. Chiar dacă utilizarea ei corectă asigură o abordare corectă a componentelor temei metoda sintezei este cea care reface unitatea întregului, reuşind să imprime ideea generală şi facilitând enunţarea concluziilor.