Abuzul de poziție dominantă

Noțiuni introductive

Noțiunea de poziție dominantă a fost definită de Curtea Europeană de Justiție. Astfel, poziția dominantă este “o poziție de putere economică pe care o are o firmă, fapt care îi permite să împiedice menținerea unui mediu concurențial pe piața relevantă și, în acest fel, să se comporte, într-o măsură apreciabilă, independent de concurenții și clienții săi”. În consecință, pentru a determina dacă o firmă se găsește într-o poziție dominantă, este necesar ca (i) să se identifice piața relevantă (piața produsului și piața geografică) și (ii) să se evalueze puterea de piață a firmei respective. Este evident că, autoritatea de concurență va încerca întotdeauna să definească piața relevantă într-un mod cât mai restrâns posibil, în vreme ce firmele implicate vor încerca să impună o abordare cât mai largă, astfel încât poziția lor pe piața astfel definită să fie cât mai slabă posibil. Puterea de piață derivă din analiza mai multor indicatori, nici unul dintre ei determinant însă; cel mai relevant este totuși cota de piață a firmei în cauză.

Potrivit legislației europene, este necesar să se evite ca întreprinderile europene să se bucure de o poziție dominantă în sectorul lor de activitate, abuzând de această poziție și creând posibilitatea unor distorsiuni ale concurenței care afectează schimburile intercomunitare.

Poziția dominantă este situația în care o societate comercială dispune de o asemenea putere economică încât poate obstrucționa -distorsiona concurența pe piață pe care activează, impunând anumite clauze partenerilor contractuali precum și concurenților, clauze pe care, în mod normal, aceștia nu le-ar fi acceptat, acestea putând fii susceptibile să creze o poziție dominantă. ( http://www.juristnet.ro/index.php?page=da-abuzpozitiedominanta)

O firmă ocupă o poziție dominantă atunci când este în masura să acționeze independent de concurenții, clienții, furnizorii săi și, în final, de consumatorul final. O intreprindere aflată în poziție dominantă, deținand o astfel de putere de piață, poate fixa prețurile sale la un nivel supraconcurențial, poate să-și vîndă produsele de calitate inferioară sau poate să reducă eforturile de inovație la un nivel inferior celui care ar trebui să existe pe o piață concurențială. În dreptul comunitar al concurenței nu este ilegală deținerea unei poziții dominante, deoarece aceasta poate fi obținută prin mijloace concurențiale legitime, de exemplu, prin conceperea și vânzarea unui produs superior. (http://www.euroavocatura.ro/dictionar/581/Pozitie_dominanta)

Abuzul de poziție dominantă poate fi de două tipuri, exploatator (exploatarea clienților de pe piața relevantă) și excluzionist (împiedicarea sau distorsionarea concurenței pe piață). Din punct de vedere legal, nu este necesar a dovedi că abuzul respectiv afectează structura pieței sau concurența sau că prin aceasta se crează un avantaj financiar sau concurențial pentru firma în cauză, ci este suficient a demonstra că au fost afectate interesele consumatorilor.

1. Cadrul legal

o Articolul 82 al TCE;

o Regulamentul Consiliului 1/2003, din 16 decembrie 2002, privind punerea în aplicare a regulilor de concurență prevăzute în Art.81 și 82 ale TCE (JOCE L 1 din 4 ianuarie 2003)

Se cere făcută observația că, în ceea ce privește temeiul juridic al combaterii abuzului de poziție dominantă, Art. 82 i se adaugă Art. 83, prin care se permite adoptarea de regulamente și directive și Art. 85, care se referă la competențele de investigare ale Comisiei.

2. Cazuri de existență a poziției dominante

De regulă, existența poziției dominante este dovedită cu ajutorul mai multor factori care, luați în considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinant!

2.1. Cota de piață

O cotă de piață de peste 85% este suficientă pentru a determina o poziție dominantă, cu excepția unor circumstanțe excepționale. (Cazul Hoffmann-La Roche v Commission [1979] ECR 461; cazul Tetra Pak v Commission (Tetra Pak II) [1994[ ECR II-755; cazul Irish Sugar v Commission [1999] ECR II-2696.) Astfel, în una din deciziile sale (Decizia 91/535 (Tetra Pak/Alfa Laval), publicată în OJ 1991 L290/35), Comisia Europeană a spus că o cotă de piață de peste 90%, deși reprezintă un indicator foarte puternic al existenței unei poziții dominante, totuși - în anumite circumstanțe rare - poate să nu fie suficientă pentru dovedirea dominanței. O cotă de piață între 70% și 80% este, în sine, “o indicație clară a existenței unei poziții dominante” ( Cazul T-30/89 Hilti v Commission [1991] ECR II-1439.), iar o cotă de piață de 50% constituie o poziție dominantă, cu excepția existenței unor circumstanțe excepționale. (Cazul 62/86 Akzo v Commission [1991] ECR I-3359). Pentru cote de piață sub 50%, este necesar de comparat cota firmei în cauză cu cele ale concurenților săi. Astfel, firme cu cote de piață între 35 și 45% au fost considerate a se găsi în poziție dominantă, în condițiile în care concurenții lor erau de 2-3 ori mai mici.

Până acum, în jurisprudența comunitară, nu există cazuri de poziții dominante în cazul unor firme cu cote de piață sub aceste niveluri, deși posibilitatea ca ele să existe în viitor nu poate fi exclusă. În schimb, Curtea Europeană de Justiție a confirmat faptul că o cotă de 10% este prea mică pentru a constitui o poziție dominantă, în absența unor circumstanțe excepționale.