Administrația publică centrală în Țara Românească și Moldova - secolele XIV - XVII

De la formarea fiecăreia dintre cele două țări române și până la Unirea lor de la 1859, atât Țara Românească, cât și Moldova, au cunoscut diferite forme de administrare publică centrală.

Astfel, pornind de la slaba centralizare a celor două state române, așa-numita epocă a „țărilor” - caracteristică administrației publice din secolele XII - XIV, și până la centralizarea puternică, din secolului XVII, instituțiile administrației publice, atât la nivel feudal, cât și la nivel central au cunoscut modificări substanțiale, atât prin prisma atribuțiilor, cât și a importanței în organizarea și funcționalitatea celor două țări române.

Administrația publică centrală era formată din totalitatea organelor dotate, printre altele, și cu atribuții administrative și care, în condițiile social-politice ale vremii, aveau dreptul de a decide, din punct de vedere executiv și legislativ, asupra intereselor publice care se confundau cu interesele clasei nobiliare - a boierimii.

Din punct de vedere ierarhic, administrația publică centrală, în secolele XIV - XVII, atât în Țara Românească, cât și în Moldova, era clasificată astfel: domn, sfatul domnesc sau sfatul țării, adunarea stărilor, dregătoriile centrale, marii dregători și subalternii lor.

Domnul

Succesor al cnezilor și voievozilor din perioada premergătoare formării celor două state centralizate, domnul era ales de către marile familii boierești, dar și cu acceptarea Imperiului Otoman - pe măsură ce influența turcească a crescut în cele două țări române.

Însuși titlul de „domn” sau „dominus” în limba latină, îl îndreptățea să- își asume o putere aproape absolută. Acesta era de origină divină, personală, indivizibilă și netransmisibilă.

Domnul avea atribuții în marea majoritate a domeniilor de activitate ale statului: militar, politic, legislativ, judecătoresc, executiv, financiar și bisericesc.

În cea mai mare parte a timpului, aceste atribuții erau exercitate de la centru, adică de la cetatea de scaun, însă în perioada imediată după întemeierea celor două state, curtea domnească a avut caracter itinerant prin țară. Cu alte cuvinte, în funcție de locul în care domnul se afla, la un moment dat, acolo se întemeia - cu caracter temporar - o curte domnească.

Din punct de vedere executiv, domnul era șeful întregii administrații a țării, el supraveghiind asigurarea ordinii interne, luarea tuturor măsurilor necesare păstrării ordinii feudale. Totodată, domnul numea și revoca dregătorii, atât pe cei ai țării, cât și pe cei ai curții. Transmiterea ordinelor între domn și dregători se făcea atât verbal, cât și în scris, prin cărți de poruncă, pitace, hrisoave sau cărți de judecată.

Domnul avea dreptul de a acorda și revoca privilegii și ranguri boierești, de a încuviința întemeierea de sate și târguri, de a acorda proprietăți de teren unui străin (împământenire) sau de a încuviința căsătoriile dintre fiii și fiicele de boieri.

Din perspectivă economică, domnul administra finanțele țării. El stabilea dările, fixa contribuția la plata haraciului, înființa dări noi, acorda scutiri de dări prin imunități și slobozii. Tezaurul țării s-a idenficiat mult timp cu cămara domnului, astfel că acesta din urmă dispunea de întreaga valoare a vistieriei. Nu în ultimul rând, domnii din Țara Românească și Moldova aveau dreptul de a bate monedă.

Atribuțiile domnilor din cele două țări române se extindeau și asupra bisericii, iar atribuțiile acestora includeu dreptul domnului de a decide înființarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri sau mutarea reședințelor lor, numirea și revocarea mitropoliților, episcopilor și a egumenilor mănăstirilor, reglementarea competenței de judecată a organelor bisericești și coordonarea acesteia cu competența instanțelor laice.

Trebuie precizat că aceste atribuții erau exercitate de către domn cu respectarea canoanelor bisericești și nu vizau niciodată aspecte legate de dogmă.

În perioadele de absență sau vacantare a tronului, atribuțiile erau preluate de locțiitorii domnești. În Țara Românească, în specială după 1659, au apărut ispravnicii de scaun, care în deplineau, în lipsa domnului, sarcinile acestuia în materie administrativă, fiscală, funciară, judecătorească și militară.