Administrația publică centrală în vechiul regat

1.Clarificări terminologie și principiale

În această epocă, dezvoltarea treptată a doctrinei ramânești de specialitate a permis clarificarea a o serie de concepte vehiculate în legătură cu organizarea administrației publice. Printre acestea, sintagmei administrație publică centrală i se confereau mai multe sensuri, delimitate în funcție de competența conferită anumitor organe administrative.

În primul rând, în funcție de întinderea totală a acestei competențe, administrația publică centrală desemna acele organe administrative a căror competență se întindea pe întreg teritoriul țării. Aceste organe aveau în vedere guvernul, ministerele și alte servicii publice autonome sau aflate în subordinea ministerelor, localizate în capitală.

În al doilea rând, având în vedere interesul promovat de organele administrative prin competența lor, administrația publică centrală urmărea realizarea interesului general. Prin aceasta, ea se opunea administrației publice locale sau autonome care urmează realizarea intereselor specifice ale diferitelor colectivități locale teritorile.

În 1866 Noua constituție a României venea cu o reglementare completă cu o structură tehnico-legislativă care nu era cunoscut în epoca lui Cuză. În perioada acestea nu regele ci miniștrii săi erau răspunzători și responsabili.Era ridicat dreptul regelui de a face acte valabile și răspunderea prin contrasemnare era preluat de miniștrii.Din iresponsabilitatea regelui decurgea următorul :

-Regele, cu excepția numirii miniștrilor, nu avea nici o inițiativă guvernamentală, aceasta aparținând miniștrilor

-Fără voință unui ministru, regele nu avea libertate de acțiune

-Pentru ca un act al regelui să fie producător de efecte juridice, el trebuia să fie semnat obligatoriu de un ministru și nu de un alt înalt funcționar

-Pentru ca actul să fie valabil, trebuia să existe pe el contrasemnătura materială a ministrului.Simplul acord de voință al ministrului nu era suficient

-Ca urmare a contrasemnării, regele nu răspundea nici politic, nici juridic, nici moral

Coloralul obligatoriu al iresponsabilității regelui era responsabilitatea miniștrilor săi, fără de care exercitarea puterii executive ar fi putut degenera, devenind abuzivă.Legea responsabilității ministeriale din mai 1879 reglementa instituția guvernului, fără însă a-i asuma explicit o răspundere politică în fața parlamentului. Responsabilitatea ministerială era de următoarele feluri:

-Răspundere politică când era desemnat de lege persoana primului-ministru din parlamentari, dar persoana printrun vot de blam putea să fie demis (dacă parlamentul nu era acord cu politica ministerului) cu întregul guvern dacă acesta solidariza cu el.

-Răspundere penală cănd miniștrii urmau să răspundă pentru săvârșirea unor infracțiuni speciale individuale, dar și solidară când infracțiunea a fost comisă în comun de toți membrii guvernului.

-Răspunderea civilă a miniștrilor era când ministrul cu rea credință cauzase o daună statului ori ministrul a expus statul la plata de daune către particulari. Ministrul era pus răspunderii cu acordul Parlamentului.Răspunderea ministerială în materie civilă era exclusiv individuală.

Dincolo de aspectele teoretice, mecanismele regimului parlamentar au avut o aplicabilitate limitată în perioada 1866-1918.A fost cazuri în care guvernul a căzut ca urmare a votului de blam dat către parlament. În centrul atenției transpare, însă un raport atipic între executiv și legislativ. La baza acestuia stăteaua două atribuții ale regelui: cea de a recruta cabinetul și a dizolva parlamentul.

2.Organele administrației publice centrale

În cursul secolului al XIX-lea, conceptul de guvernare a cunoscut în teoria și practica administrativă europeană un proces de nuanțare semantică. În cadrul acestui proces, activitatea de executare propriu-zisă a legilor s-a separat treptat de activitatea mult mai complexă de direcționare a politicii generale a statului. Sub influența franceză, doctrina administrativă românească a preluat și ea cele două sensuri, făcând la rândul său distrincție între cele două activități ale puterii executive, pe care le-a denumit guvernare si administrare.Guvernare se ocupă cu aplicarea dispozițiilor constituționale în ceea ce privea raporturile puterii executive cu parlamentul, precum și cu direcțiunea intereselor generale ale statului atât în exterior, cât și în interior.Administrarea avea în vedere executarea concretă a legilor de interes general și a actelor de guvernământ, deci activitatea de guvernare era una de aplicare și de direcționare și activitatea administrativă era una de executare propriu-zisă.De aici nu trebuia să se tragă concluzia că activitatea guvernamentală și cea administrativă erau paralele, dimpotriva ele erau interdependente tinzând, deseori, a se confunda astfel guvernarea fără administrare nu putea există.Politica guvernează, administrația lucrează.Cele două activități se completeau, în consecință, reciproc.Ele sunt, așa cum arăta plastic M.Serrigny, o singură scară ocupată de aceeași putere: ea se numește guvernământ pe treptele sale superioare și administrație pe cele inferioare.Având în vedere că executivul guvernează și administrează în același tim, a existat permanent tendința de a confunda cele doua activități, mai ales datorită faptului că erau realizate, ân parte, de aceleași organe.Găsim în sfera executivului atât pe rege cât și guvernul, miniștri și subsecretarii de stat.Regele era titularul puterii executive, nu era implicat în activitatea guvernamentală dar avea atribuții în cadrul administrativului.Președintele de Miniștri și Consiliul de Miniștri reprezentau organul fundamental al activității guvernamentale dar sunt și capul activității administrative.

Potrivit Constituției din 1866, monarhul (numit inițial Domn, apoi Rege) deținea puterea executivă. El nu era insă și proprietarul suveran al acesteia, intrucât toate puterile statului emanau de la națiune. Aceasta insemnă că monarhul era doar depozitarul puterii executive, motiv pentru care el o deținea în calitate de înalt funcționar al statului. Având calitatea de conducător al puterii executive, monarhul era în acelasi timp și șef al guvernământului și șef al administrației publice. Textul Constitutiei nu îi atribuia insă acțiunea de guvernare, care revenea miniștrilor săi.In ciuda acestui fapt, monarhul era totusi un element activ in viața politică si administrativă a țării. El organiza, comanda, proteja si administra in limitele pe care le fixase Constituția și în baza propriei sale voințe. Prin urmare, atât Guvernul, cât și administrația publică trebuiau să colaboreze cu el pentru a-și putea desfăsura activitatea.Monarhul desemna persoana primului ministru, numea si revoca din funcție pe miniștri, făcea regulamente pentru unerea în aplicare a legilor, numea sau confirma in funcțiile publice, conferea decorații, era comandantul suprem al armatei, acorda gratierea si amnistia, avea drept de a bate moneda, incheia tratate si convenșii cu alte state.