Administrația publică în teritoriu

Administrația publică în teritoriu

Activitatea executivă înfăptuită de administrația publică se realizează în cea mai mare parte a ei în teritoriu, deoarece, de regulă, autoritățile centrale nu pot rezolva singure și în mod exclusiv acele sarcini executive ce revin în mod specific nivelului local de abordare.

În acest sens, în teritoriu putem distinge administrația publică locală, a colectivității respective, constituită din autorități sau organe locale - respectiv consiliile locale, de diferite nivele organizatorice - și cele județene, primarul și serviciile publice locale și județene, prefectul, ca reprezentant al guvernului în teritoriu, și serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate organizate, după caz, deconcentrate, ca structuri în unitățile administrativ-teritoriale.

Secțiunea I-a. Consiliile locale și județene

- 1. Natura juridică, locul și rolul consiliilor în sistemul administrației publice

Potrivit Constituție revizuite (art. 120/1) și a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 (art.2 alin.1)302 în unitățile administrativ-teritoriale administrația publică se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării și deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Potrivit Constituției (art. 121 alin. 1 și 2), autoritățile reprezentative ale administrației publice din comune și orașe prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale, precum și primarii, care rezolvă treburile publice din respectivele unități administrativ-teritoriale. Consiliile locale și primarii sunt autorități eligibile și autonome, primele având caracter deliberativ, iar ultimele caracter executiv.

În fiecare unitate administrativ-teritorială funcționează câte un consiliu local, în cazul localităților, și județean, în cazul județelor.

Aceste unități în care funcționează respectivele autorități sunt comunele și orașele, ca localități, precum și județele (art. 18 alin. 1).

Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele orașe pot fi declarate, în condițiile legii, municipii. Municipiile, la rândul lor, pot avea subdiviziuni administrativ-teritoriale (de exemplu, sectoarele Municipiului București), a căror delimitare și organizare se stabilesc prin lege, și în cadrul cărora pot fi constituite autoritățile administrației publice locale (art. 18 alin. 5). De asemenea, delimitarea comunelor, orașelor și județelor se face tot prin lege, ca și orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora303, și numai după consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ-teritoriale respective, prin referendum, organizat potrivit legii (art. 20).

Potrivit Constituției (art. 73 alin. 3 lit. o) organizarea administrației locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală se face prin lege organică.

Legea nr. 215/2001 reunește în mod unitar atât organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale, cât și regimul general al autonomiei locale, legiuitorul nerecurgând la două reglementări distincte în materie.

Consiliile locale și județene sunt autorități reprezentative ale administrației publice locale cu caracter eligibil, colegial și deliberativ, exercitând o competență generală în baza autonomiei locale de care dispun, hotărând, în condițiile legii, în treburile publice vizând interesele colectivităților pe care le reprezintă.

a. Consiliile locale și județene sunt autorități ale administrației publice conform definirii lor legale, cât și pentru faptul că realizează activitatea executivă exercitând astfel o putere sau o formă ori o funcție fundamentală de activitate publică realizată, în principal, de către întreg sistemul administrației de stat, dar aici, în cazul nostru, această înfăptuire are loc la un nivel teritorial mai redus. De altfel, natura juridică administrativă a acestor autorități rezultă, pe deplin, și din specificul atribuțiilor conferite, precum și din modul lor de organizare și funcționare.

b. Consiliile locale și județene sunt, în mod evident, autorități locale, întrucât, pe de o parte, își desfășoară activitatea numai în limitele unităților administrativ-teritoriale în care au fost alese304, iar, pe de altă parte, exercită atribuții de interes pentru acest nivel teritorial de constituire a colectivității umane potrivit principiului autonomiei locale.

Conform criteriului competenței teritoriale, ele reprezintă o grupare distinctă în cadrul sistemului executiv, diferită de organele centrale, inclusă în administrația publică locală, respectiv autorități comunale, orășenești și județene, ce exercită puterea publică locală, în numele și interesul colectivității teritoriale pe care o reprezintă.

Desigur, rezultă că simplul fapt al acționării în limitele unei unități administrativ-teritoriale nu poate constitui, prin el însuși, un criteriu suficient pentru a caracteriza o autoritate ca fiind de natură locală - ci doar, cel mult teritorială - deoarece între aceste limite mai acționează și organe în teritoriu ale unor autorități executive centrale, care nu au caracter local, cum sunt cele ale diverselor ministere, ale Băncii Naționale a României, Serviciului Român de Informații, etc. În acest sens modul de constituire, funcționare și cel de exercitare a atribuțiilor indică definitoriu caracterul local sau nu al unei categorii de organe ale statului.

c. Consiliile locale și județene sunt organe cu competență generală în unitățile în care funcționează gestionând, sub propria responsabilitate, interesele colectivităților pe care le reprezintă. În acest sens ele hotărăsc în tot ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, precum și rezolvarea treburilor publice în condițiile legii.

În primul rând, competențele și atribuțiile consiliilor se stabilesc numai prin lege, ele fiind depline și exclusive, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (art. 2 alin. 1).

În al doilea rând, încredințarea de competențe și de atribuții stabilite prin lege trebuie să revină spre exercitare autorităților locale care se găsesc cel mai aproape de cetățean (art. 7 alin. 1).

În al treilea rând, autoritățile administrației publice centrale nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilități autorităților administrației publice locale în procesul deconcentrării sau descentralizării unor servicii publice proprii ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilități.

În al patrulea rând, încredințarea de competențe și atribuții pentru alte autorități decât cele locale, precum și exercitarea lor trebuie să țină seama de amplasarea și de natura răspunderii ce le revine, precum și de cerințele de eficiență și eficacitate (art. 7 alin. 2).

Această prevedere se dorește a fi o ilustrare a principiului subsidiarității care, desigur, ar fi putut fi formulat mai categoric în sensul obligativității intervenției autorităților centrale în domeniile care nu țin de competența lor exclusivă decât dacă și în măsura în care obiectivele unei activități locale nu pot fi realizate de autoritățile locale datorită dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma să le producă, depășind capacitățile sau posibilitățile locale (așa cum prevedea și art. 1 alin. 31 din Ordonanța de urgență nr. 22/1997 abrogată prin Decizia nr. 83/1998 a Curții Constituționale).