Analiza mijloacelor de administrare eficientă a bunurilor ce aparțin statului și unităților

În dreptul românesc, încă de la începutul secolului al XIX-lea, apar primele acte juridice care fac referire la noțiunea de proprietate publică, și anume Regulamentele Organice. Mai apoi, în cea de-a doua jumătate a aceluiași secol, sunt promulgate legi prin care se impune noțiunea de domeniu public, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În aceeași perioadă apare și prima Constituție (1866) care conținea prevederi despre proprietatea publică, proprietatea privată, urmată de cea din 1923 ce aduce completări și conține noțiuni noi, precum bunuri publice, domeniu public, proprietate de stat.

Cu toate acestea, perioada comunistă este perioada în care, prin intermediul Legilor fundamentale socialiste din anii 1948, 1952 și 1965, sunt eliminate noțiunile de proprietate publică și privată, domeniu public, bun public și sunt înlocuite cu proprietate socialistă de stat, proprietate socialistă cooperatistă și proprietate personală, scoțând în evidență caracterul dominant al proprietății de stat, în raport cu celelalte forme de proprietate.

După căderea regimului comunist, prin Revoluția din 1989, este adoptată Constituția ce reia reglementările anterioare perioadei comuniste, și sunt aduse din nou în discuție cele două forme de proprietate, deși noțiunea de domeniu public nu este folosită, iar dupa reviziurea ei, din anul 2003, se remarcă faptul că sfera titularilor proprietății publice este stabilită de aceasta, deși, sfera obiectului proprietății publice trebuie să fie completată de lege, în Constituție fiind doar câteva repere fundamentale.

Potrivit art.858 din Codul civil, dreptul de proprietate publică reprezintă „dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege”. Atât art.136 din Constituția României, cât și Legea 213/1998 fac referiri la proprietatea publică și la domeniul public, specificând faptul că „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”.

Noțiunile de proprietate publică și de domeniu public nu sunt sinonime. Proprietatea este o instituție juridică, iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietății.

Existența domeniului public capătă sens atunci când bunurile domeniale sunt valorificate prin utilizarea și exploatarea acestora în scopul satisfacerii intereselor generale ale comunității. De aceea, este necesar ca utilizarea bunurilor domeniale să fie făcută în condiții de eficiență și legalitate, fiind o obligație a titularilor dreptului de proprietate asupra acestora.

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al unităților administrative-teritoriale, bunuri ce sunt de uz sau interes public, prin natura lor sau potrivit legii, în timp ce domeniul administrativ include și bunurile proprietății private.