Diplomația lu Otto von Bismark în procesul de unificare a Germaniei

Introducere

Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-1 proclamă pe regele Wilhelm al Prusiei că Wilhelm , împărat al Imperiului German, în urmă capitulării Franței după Războiul Franco Prusac. Neoficial , tranziția statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare .

Sfântul Imperiu Român de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al ÎI-lea în timpul războaielor napoleoniene. În pofida problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămarea Imperiului româno german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similar în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze . Liberalismul european a oferit o baza intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea să în regiunile germane a pus accent pe importantă tradițiilor , educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zona geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea să spre includerea altar state din Confederația Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de transport a facilitat afacerile și turismul , ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală.

Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Vierra din 1814-1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală. Totui, negociatorii de la Vierra nu au ținut cont de foqa crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevazand că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: aa-numită Kleindeutsche Losung, soluția Germania Mică (Germania fiira Austria), sau Grobdeutsche Losung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria). Istoricii nu au căzut Încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar caută să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forță Realpolitik (politicii realiste, "pragmatice") practicată de Bismarck , și alți factori au determinat mai multe protestate modeme să-i reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva iredentismului danez și a naționalismului francez au fumizat puncte focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene , în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813-1814. Creând o Germanie fiira Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat eel puțîn temporar problema dualismului.

Europa Centralii germanofonă

La începutul anilor 1800, țările germanofone numărau peste 300 de entități politice din cadrul Sfântului Imperiu Român. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor mici și complexe ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari i bine definite ale Regatului Bavariei și ale Regatului Prusiei. Modul lor de guvemare varia și el: erau orae imperiale libere, și ele de dimensiuni variate, de la puternicul Augsburg până la minusculul Weil der Stadt; teritorii ecleziastice, și ele cu influență și dimensiuni variate, cum ar fi bogată Abație Reichenau și putemica Arhiepiscopie a Kolnului; și state dinastice cum ar fi Wtirttemberg. Aceste state formau Sfântul Imperiu Român, și la unele momente numărau peste 1000 de entități. Din secolul al XV-lea, cu câteva excepțîi, principii electori ai Imperiului au ales împărați din Casă de Habsburg. Printre statele germanofone , mecanismele administrative și legale ale Sfântului Imperiu Român au constituit teren de rezolvare a disputelor între țărani și nobili , și între jurisdicțîi separate. Prin organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise ), unele state s-au grupat pentru a promova propriile interese regionale și organizaționale, inclusiv cooperarea economică și protecția militară.

Războiul celei de-a Două Coalițîi (1799-1802) a avut că rezultat înfrângerea forțelor imperiale și aliate în făță lui Napoleon Bonaparte; tratatele de la Luneville (1801) i Amiens (1802) precum și Mediatizatia din 1803 a transferat porțiuni mari din Sfântul Imperiu Român statelor dinastice, a secularizat numeroase teritorii bisericeti și majoritatea oraelor imperiale au dispărut din peisajul politic și legal iar populațiile acestor teritorii au devenit supui ai ducilor și regilor. Acest transfer a dus la mărirea teritoriilor Wtirttembergului i Badenului . în 1806, după o invazie reuita a Prusiei și după înfrângerea Prusiei i Rusiei la Jenă-Auerstedt, Napoleon a dictat un tratat prin care împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Român.