Domeniul public

1. Conceptul de domeniu.

Categoria de domeniu, în special cea de domeniu public, are o istorie îndelungată, ea primind de-a lungul timpului diverse interpretări științifice. Din vremuri străvechi s-a simțit nevoia ca anumite bunuri, datorită naturii lor sau din alte rațiuni să fie destinate, prin reglementări speciale, uzului sau folosinței colective.

Epoca modernă a adus în discuție conceptul de serviciu public, iar pentru prestarea acestuia s-a relevat din nou necesitatea existenței unei categorii speciale de bunuri - bunurile publice. S-a conturat astfel teoria potrivit căreia colectivitățile publice organizate juridic, statale sau locale, pot deține, ca și particularii, bunuri - mobile și imobile, corporale și incorporale - pe care le utilizează în procesul de asigurare a intereselor generale. Acestea sunt bunuri publice care aparțin unei personae morale (juridice) de drept public.

Regimul juridic aplicabil acestor bunuri cuprinde reguli specifice de formă și de fond care privesc gestionarea, administrarea sau înstrăinarea lor. Unele dintre bunuri aparțin proprietății private, altele proprietății publice.

Rațiunea care justifică necesitatea existenței unor reglementări specifice, derogatorii de la reglementările de drept comun, în materia bunurilor administrației publice, este reprezentată de interesul public general, pe care administrația are misiunea de a-l înfăptui.

Erast Diti Tarangul aprecia că “administrația are nevoie pentru girarea serviciului public de bunuri mobile și imobile. Aceste bunuri care fac parte din patrimoniul administrației constituie domeniul administrativ. Domeniul administrativ este, de obicei, împărțtit în două categorii și anume: domeniul public și domeniul privat. Din domeniul public fac parte bunurile mobile și imobile ale administrației care sunt afectate unui interes general, fie că ele sunt afectate unui serviciu public (ca, de exemplu: clădirile, materialul rulant al căilor ferate, armamentul), fie că ele sunt afectate uzului tuturor (drumurile, piețele, malul mării etc.). Din domeniul privat al administrației fac parte bunurile mobile și imobile ale administrației, ce nu sunt afectate în mod direct unui interes general.”

2. Criteriul distincției între domeniul public și domeniul privat al statului.

Art.136, pct. 3 din Constituție enumeră bunurile aparținând domeniului public, dar în partea finală menționează că și alte bunuri stabilite de lege fac parte din acest domeniu. Prin urmare, legea arată bunurile care fac parte din domeniul public sau domeniul privat. Numai că pentru unele bunuri din domeniul public această lege este Constituția, iar pentru altele aceasta este o altă lege decât Constituția. Legea poate să treacă un bun dintr-un domeniu în altul.

Se ridică problema de a ști criteriul în raport cu care se stabilește că un bun aparține domeniului public sau celui privat. S-au propus criterii diferite:

a) Natura bunurilor: unele bunuri, prin natura lor, nu pot aparține particularilor, de exemplu, drumurile. Ar rezulta că toate bunurile care sunt susceptibile de proprietate particulară aparțin domeniului privat. Acest criteriu poate rezulta din articolul 476 C. civ., care în partea sa finală prevede că aparțin domeniului public toate părțile din pământul României care nu sunt proprietate particulară.

b) Afectarea bunului: bunul afectat serviciului public aparține domeniului public. Se consideră că acest criteriu este prea larg, ceea ce ar însemna că multe bunuri ar face parte din domeniul public de îndată ce ele ar fi destinate unui serviciu public.

c) Afectarea bunului la uzul direct al publicului, deci nu afectat unui serviciu public sau de utilitate publică: acest criteriu restrânge domeniul public. Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, art. 4, alin. ultim, prevede că terenurile din domeniul public sunt afectate unei utilități publice. Domeniul public poate fi de interes local. (județean, comunal, orășenesc, municipal) Constitutța (art.136, pct. 1) prevede că proprietatea este publică și privata. Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale (art. 136, pct. 2). Rezultă că proprietatea privată este aceea care nu este publică.