Identificarea avantajelor și dezavantajelor regionalizării administrativ

În dreptul administrativ tradițional, noțiunea de „administrație publică” a fost amplu și diferit analizată, atât în literatura juridică interbelică, cât și în cea de după al doilea razboi mondial. Uneori sfera administrației de stat, alteori, administrația realizată de organisme statale era privită doar ca o dimensiune a administrației publice, făcându-se distincția între administrația publică de stat și administrația publică a comunităților locale. Apoi, administrația de stat, în unele perioade legislative, s-a limitat la activitatea organelor administrației de stat, ca în alte perioade legislative, de regula dupa adoptarea de noi Constituții, să fie extinsă și la activitatea altor organe de stat.

Prin „structura administrației publice” se întelege modul în care este organizată aceasta, împarțirea aparatului administrativ în organisme distincte, corelate între ele, legate prin raporturi de subordonare și colaborare, în scopul îndeplinirii în condiții optime a sarcinilor și obiectivelor administrației.

Noțiunea descentralizării are o accepțiune largă și una restrânsă. În sens larg, prin descentralizare se înțelege orice transfer de atribuții din plan central în plan local. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv descentralizatea teritorială - prin transferul de atribuții către unitățile administrativ-teritoriale, și descentralizarea pe servicii - prin desprinderea unor servicii publice din competența centrală sau locală și oferindu-li-se o organizare autonomă.

Descentralizarea, reprezinta un sistem de organizare administrative care permite colectivitățiilor umane sau serviciilor publice să se administreze între ele insele, sub controlul statului, care le confera personalitate juridica, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare.

Esența descentralizării administrative constă în transferarea unor atribuții ale diverselor autorități centrale unor autorități care funcționează în unitățiile administrativ-teritoriale și chiar autoritatilor colectivitatilor locale. Prin descentralizare, administrația publică devine mai eficientă și mai operativă, problemele care interesează populația nu se mai îndosariază în birourile ministeriale, ci ele se solutionează la nivele inferioare, în condiții de oportunitate și de operativitate sporită.

Descentralizarea este definită în art. 2 al Legii cadru ca fiind „procesul transferului de autoritate și responsabilitate administrativă și financiară de la nivel central la nivel local”.

Prin urmare descentralizarea este înțeleasă ca o succesiune de etape necesare pentru a a se produce acest transfer de la nivel central la nivel local. Teza legiuitorului confirmă unele considerații anterioare ale doctrinei noastre, potrivit cărora atât buna guvernare și descentralizarea reprezintă un proces și nu un produs, ceea ce înseamnă ca ele sunt într-o continuă dezvoltare, implicând un proces de dezvoltare durabilă.

În cazul descentralizării teritoriale teritoriul statului este împărțit în circumscripții administrative, în care funcționează autorități administrative locale, care se bucură de o oarecare independență față de autoritatea centrală. Astfel, anumite servicii publice locale sunt scoase din competența autorităților centrale și date în competența autorităților locale descentralizate, care le girează în circumscripțiile în care au fost alese.