Interesul superior al copilului

Interesul superior al copilului este o noțiune abstractă, destul de greu de stabilit, astfel că realizarea lui presupune recunoașterea și garantarea unor prerogative fundamentale ale copilului și ale omului în general, cu mențiunea că garantarea lor în cazul copilului presupune luarea în considerare a faptului că un copil are nevoi speciale datorită varstei și gradului său de maturitate.

Una dintre primele reglementări internaționale ale acestui principiu se regăsește, încă din anul 1924, în Declarația drepturilor copilului, adoptată de Liga Națiunilor, prin care se precizează că „omenirea datorează copilului ce-i mai bun din ceea ce poate oferi”. Prevederea dată a fost preluată și dezvoltată în Declarația drepturilor copilului, adoptată în 1959 de Adunarea Națională a Națiunilor Unite, care prevede că: „Copilul se va bucura de o protecție specială și i se vor oferi facilități prin lege și prin mijloace menite să-i asigure o dezvoltare fizică, mentală, spirituală și socială normale, în condițiile libertății și demnității. În adoptarea legilor necesare realizării acestui scop, se va avea în vedere interesul superior al copilului”.

Interesul copilului este configurat de totalitatea drepturilor sale fundamentale, cum ar fi dreptul la integritate fizică și psihică, dreptul la identitate, dreptul la liberă exprimare și dreptul la libertatea de gandire, dreptul la protecția împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuz fizic sau mintal, abandon și neglijență, dreptul la învățătură etc., drepturi la care trebuie să se raporteze acțiunile tuturor factorilor „ale căror responsabilități generale, sectoriale ori specifice implică relația cu copilul - de la părinți la sistemul de învățămînt, sistemul medical, societatea în ansamblul ei”.

Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Reprezintă singura finalitate a acțiunilor părinților și singurul criteriu care justifică intervenția statului în raporturile dintre părinți și copii. Acest interes trebuie avut în vedere atunci cînd exercită drepturile și îndatoririle ce compun ocrotirea părintească, dar și de stat atunci cînd își exercită funcțiile legislativă, executivă și judecătorească în probleme referitoare la copii sau în care sînt implicați copiii.

Cercetările au arătat că este în interesul superior al copilului dacă:

- copilul este crescut de ambii părinți împreună, chiar dacă aceștia locuiesc separat;

- fiecare părinte îl încurajează pe copil să păstreze relații bune cu celălalt părinte;

- copilului îi este explicat modul în care funcționează înțelegerea dintre părinți, în special cu privire la modul în care își va petrece timpul cu fiecare dintre ei;

- copilul nu trebuie să fie expus la niciun conflict dintre părinți, indiferent de subiectul acestuia;

- părinții îl sprijină pe copil să păstreze relațiile cu persoanele importante, de referință, din viață lui, atît cu membrii ai familiei, în special cu bunicii, cat și cu prietenii;

- noii parteneri ai părinților trebuie să aibă o relație bună cu copilul și să sprijine planul părinților în ceea ce privește exercitarea autorității