Locul și rolul constituțional al președintelui României

INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice1.

Instituția șefului de stat își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate de frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice și instituția șefului de stat. Această instituție a cunoscut o evidentă evoluție cât privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2.

La ora actuală instituția șefului statului cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul denumirii și modului de desemnare, cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului constituțional. În sistemele constituționale moderne, marcate de rolul crescând al Parlamentului, instituția șefului de stat a trebuit să-și găsească echilibrul față de legislativ, deși, în doctrină, s-a vorbit și de o „slăbire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor europene contemporane3.

În dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democrația)?

Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite și funcționează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, și republici, în care șeful statului,

1 Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001.

2 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a 15, Editura C.H. Beck, 2017.

3 Bianca Selejan-Guțan, Drept constitutional și instituții politice, vol II, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, 2016

A comentat [A1]: Bianca Selejan-Guțan, Drept constitutional și instituții politice, vol. II, ediția a 3-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu 2016.

A comentat [A2R1]:

A comentat [A3R1]:

A comentat [A4R1]:

A comentat [A5R1]:

A comentat [A6R1]:

numit cel mai adesea președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau republici semi-prezidențiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

Constatăm că sistemele constituționale diferă între ele și pe viziunea științifică asupra puterii. Astfel unele sisteme sunt fundamentate pe teoria unicității puterii, în timp ce altele au la bază teoria separației puterilor în stat. Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii, a însemnat crearea organelor puterii în stat, iar șeful statului a fost și este încadrat alături de parlament. În statele organizate pe separația puterilor în stat, sistemul statal este construit pe trei puteri, și anume: puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, șeful statului fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă, de unde au apărut și expresiile „șeful executivului” sau „șeful puterii executive”.

Prezentarea instituției șefului statului în România

Evoluția a instituției șefului de stat în țara noastră o vom explica prin prisma dispozițiilor constituționale, începând cu prima noastră constituție. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredințate domnului, unei adunări ponderatice și unei adunări elective.4

Termenul domn este folosit și de către Constituția din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv de către domn și reprezentanta națională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituționale au fost puse de acord cu această realitate. Constituția din anul 1923 vorbește de rege (art. 77), arătând că puterea legislația se exercita colectiv de către rege și reprezentanta națională (art. 34), puterea executivă este încredințată regelui (art. 39) Denumirea de rege este menținută și de Constituția din 1938 (art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) și desigur cuprinde dispoziții similare cu cele din art. 34 și art. 39 ale Constituției din 1923.

În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele rămâne șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial. Constituția din anul 1948, încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din anul 1965. În anul 1974 constituția a fost modificată, creându-se funcția de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.