Moduri de dobandire a dreptului de proprietate

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Moduri de dobandire a dreptului de proprietate.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 19 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Administratie Publica

Cuprins

INTRODUCERE
CAP. I. TRADIȚIUNEA
CAP.II. OCUPAȚIUNEA
CAP.III. ACCESIUNEA
SUBCAPITOLUL I. Accesiunea imobiliară
SUBCAPITOLUL ÎI. Accesiunea imobiliară artificială
SUBCAPITOLUL III. Accesiunea mobiliară
CAP.IV. UZUCAPIUNEA
CAP.V. EXPROPRIEREA PENTRU CAUZA DE UTILITATE PUBLICĂ
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE

Extras din document

INTRODUCERE

A dobîndi înseamnă a deveni proprietar, iar dacă se înstrăinează urmează a fi făcută o altă persoană proprietar (rem suam alienam facere).

Acest aspect este reglementat în Codul civil, în cartea III, unde sunt arătate ”diferitele moduri prin care se dobîndește proprietatea”. În tratarea modurilor de dobîndire se are în vedere atît proprietatea, cît și celelalte drepturi reale principale. Potrivit art.644 C.civ., ”Proprietatea bunurilor se dobîndește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”, iar conform art.645 din același cod ”Proprietatea se mai dobîndește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune.”

În doctrină se relevă că aceste moduri de dobîndire sînt aplicabile tuturor tipurilor de proprietate, tuturor drepturilor reale. La aceste moduri se adaugă hotărîrea judecătorească.

Modurile de dobîndire a proprietății sînt împărțite potrivit doctrinei noastre interbelice în: a) originare și derivate; b) moduri de a dobîndi cu titlul oneros sau cu titlu gratuit; c) moduri de a dobîndi cu titlu universal și cu titlu particular ori singular.

Sunt considerate moduri de dobîndire originare, cînd se dobîndește proprietatea unui lucru care nu a fost al nimănui; ele sînt derivate cînd se transmite o proprietate deja existentă de la o persoană la alta. Astfel, ocupațiunea este, de exemplu, un mod de dobîndire originar (acquisitio originaria), iar vînzarea, moștenirea, donația etc. (acquisitio derivativa) sunt moduri de dobîndire derivate. Modul de dobîndire este oneros cînd pentru lucrul primit se dă o valoare oarecare, se face o echivalare, iar cu titlu gratuit cînd se primește un lucru fără a se da nimic în schimb. Astfel, vînzarea este cu titlu oneros, iar donația cu titlu gratuit.

Modul de dobîndire și de strămutare a proprietății este cu titlu universal cînd se dobîndește o universalitate de bunuri (singurul mod de dobîndire cu titlu universal este succesiunea) și cu titlu particular sau singular, cînd se dobîndește unul sau mai multe lucruri determinate.

Enumerarea modurilor generale de dobîndire a dreptului de proprietate este făcută în art.644 și 645 C.civ., primul articol cuprinzînd modurile derivate, precum succesiunea, legatele, convențiile și tradițiunea, iar cel de-al doilea cele originare, adică accesiunea sau incorporațiunea, prescripția achizitivă, ocupațiunea și legea.

Legea, care este modul general de dobîndire, poate cuprinde accesiunea, uzucapiunea și succesiunea legală, acestea fiind însă specificate aparte. Orice enumerare poate fi susceptibilă de critică, fie în sensul că toate modurile pot fi cuprinse în modul general de dobîndire care este legea, fie că lipsesc din enumerare alte moduri de dobîndire, precum hotărîrea judecătorească atributivă de drepturi și calea execuției silite prin adjudecare. Execuția silită este un mod derivat de dobîndire a proprietății pe cale forțată, deoarece se întemeiază pe gajul general al creditorilor chirografiani, obiect al gajului fiind patrimoniul debitorului.

Legiuitorul omite din enumerare hotărîrea judecătorească și dobîndirea fructelor de către posesorul de bună-credință, iar posesia mobilelor de către același posesor de bună-credință este reglementată la art.1909 C.civ., la titlul XX, cap.IV, fiind privită ca o consecință faptică și nu enumerată la textele din Titlul I, cap.I, al cărții a III-a din cod, cum era firesc să se facă pentru motive de simetrie juridică și pentru înlăturarea confuziilor. Deși Codul civil enunță în textele citate numai modurile de dobîndire și de transmitere a dreptului de proprietate, acestea sunt valabile și pentru dobîndirea altor drepturi reale.

CAP.I. TRADIȚIUNEA

Tradițiunea este un mod de dobîndire a dreptului de proprietate enumerat de textul art.644 C.civ. Ea este un mod originar de dobîndire, pentru că privește lucruri care nu au aparținut nimănui (aquisitio originaria). Acest mod de dobîndire și-a pierdut interesul în zilele noastre. Termenul de tradițiune, consacrat și de codul nostru civil încă în vigoare, are în legislații diferite tot atît de diferite accepțiuni. Astfel, art.1053, coroborat cu art.431 din Codul civil austriac de la 1811, dispune că proprietatea se dobîndește numai prin tradițiune și nu prin contract de vînzare-cumpărare. Dar aceasta nu în înțelesul de tradițiune corporală, ceea ce ar duce la contrazicerea dintre cele două texte arătate, ci ca operațiune juridică. După comentatorii acestui cod, tradițiunea este de două feluri: la mobile predarea corporală, iar la imobile intabularea.

Tradițiunea era specifică transmiterii proprietății în Codul civil austriac care a fost puternic înrîurit de dreptul roman și de cel bizantin, care i-a influențat pe aclatuitorii lui de la 1811. Acest lucru s-a transmis și dreptului aplicabil în Ardeal și Bucovina de Nord, legiuiri ale căror influente se resimt și astăzi. După dreptul austriac și cel ungar se putea efectua în următoarele forme: tradiție corporală, tradiție prin declarațiune, tradiție prin spedare (cînd locul învoielii nu era identic cu cel al bunului) și tradiție la ordin (dispusă de o autoritate competenta).

Actul juridic (contractul de vînzare, de donație etc.) dă naștere numai la un raport de drept personal, prin care cumpărătorul, de pildă, poate pretinde tradițiunea lucrului cumpărat. Actul juridic datorită caracterului dominant volitiv poate fi alterat de vicii sau afectat de modalități și condiții, el este despărțit de transmiterea dreptului real, care este al doilea moment. Cele două momente sînt distincte, ca atare tradițiunea este acea care reflectă momentul transmiterii dreptului real, prin supunere la prescripțiile formale ale legii (ex. imobile) sau prin remiterea materială a bunului (ex. la mobile). Fără dovadă tradițiunii corporale a mobilelor, care se afla la un terț, nu se poate considera că s-a dobîndit proprietatea. Tot la mobile art.427 și 428 din C.civ.austr. au consacrat ca modalități efective ale tradițiunii: predarea simbolică și tradiția prin declarațiune. Aceasta funcționa la mobile prin predarea documentelor justificative, punerea unor semne distinctive (la tradițiunea simbolică pentru lucrul ce nu putea fi predat imediat corporal), sau predarea bunului prin manifestarea evidentă a voinței de a deține bunul pentru viitor de către primitor, avînd de acum înainte un drept real (cînd operează efectiv tradiția, că a doua fază ce marchează dobîndirea proprietății). Tradiția era ”acea formalitate esențială, fără observarea căreia acordul dintre părți nu poate avea efectul abrogator de drept pentru o parte și efectul constitutiv de drept pentru cealaltă parte.”

La imobile, transmiterea proprietății se făcea prin înscrierea în cartea funciara, care era considerată ca tradițiunea bunului (asemănătoare predării simbolice de la mobil, cum ar fi predarea biletului de proprietate pentru un animal luat din obor). Intabularea consta în înregistrarea în registrele publice de carte funciară a dreptului real transmis echivalent - după cum am văzut - tradițiunii. Adică, intabularea era egală tradițiunii și aceasta transmitea dreptul de proprietate, iar nu convenția părților. Pe lîngă schimbarea faptica a posesorului prin tradiție, este necesar că proprietatea sa se strămute în favoarea achizitorului de drept să se opereze și înscrierea în cartea funciara. Înscrierea este momentul consumării consensului părților și se îndeplinește cu aceasta formalitate. Titlul, adică contractul, testamentul, sentința judecătorească sau dispoziția legii constituiau modalități ale achiziției mijlocite. Dar art.425 preciza că ”Titlul singur încă, nu da proprietate.” Proprietatea se poate cîștiga numai prin predare și luare în primire justă.Practica Codului civil austriac a consacrat ca dobîndirea deplinei proprietăți operează prin intabulare, ca operațiune distinctă de acea a consensului prin act juridic.

Fisiere in arhiva (1):

  • Moduri de dobandire a dreptului de proprietate.docx

Bibliografie

[1] D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român. Doctrină și jurisprudență pînă la zi, vol.II (partea I), Buc., Atelierele grafice SOCEC, 1927, p.6.
[2] D.Alexandresco, Explicațiunea dreptului civil român, vol.III, partea II, p.2-5.
[3] I.P.Filipscu, op.cît., p.199.
[4] L.Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat, Ed.Fundației ”Chemarea” Iași, 1994, p.24-28; C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed.Acad., Buc.1981, p.26-29.
[5] Tr.Ionașcu și S.Brădeanu, op.cît., p.173-174; C.Stătescu, Drept civil. Drepturi reale, Ed.Did. și Ped., Buc., 1979, p.828-830.