Noțiuni generale de drept și de drept civil

Termenul „drept” este folosit în limbajul cotidian cu mai multe sensuri. Astfel, într-o primă accepțiune, aceea de drept subiectiv, noțiunea desemnează prerogativa, posibilitatea recunoscută unei persoane de a face ceva ori de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.

Ca exeplu putem lua: dreptul de a se căsători al oricărei persoane aflate în deplinătatea facultăților mintale și care a împlinit vârsta legală, dreptul vânzătorului de a pretinde și primi prețul convenit pentru lucrul vândut, ori dreptul persoanei angajate cu contract de muncă de a primi salariul pentru luna expirată.

Din cele prezentate mai sus rezultă următoarele trăsături ale drepturilor subiective:

- sunt strâns legate de titularii lor;

- pot avea natură juridică diferită, în raport de ramura de drept care le reglementează;

- deși infinite ca număr, sunt totuși limitate din punct de vedere al conținutului lor, iar aceste limite sunt date de lege și de bunele moravuri;

- unui drept subiectiv aparținând unei persoane îi corespunde, de regulă, o obligație corelativă a unui alt subiect de drept, adică a persoanei căreia i se pretinde să dea ceva ori să aibă o anumită conduită față de titularul dreptului subiectiv.

Cea de-a doua accepțiune a dreptului este aceea de drept obiectiv, care se referă la totalitatea normelor juridice edictate de stat prin organul său legislativ.

Dreptul privit din punct de vedere obiectiv are următoarele trăsături:

- regulile de conduită ce alcătuiesc dreptul obiectiv au caracter general, deoarece se adresează în mod difuz fie tuturor subiecților de drept, fie uneia sau mai multor categorii de persoane, fie numai unei persoane, dar în calitate de titular al unei funcții ale cărei existență și competență sunt stabilite prin regulile respective (de exemplu: președintele statului);

- este vorba de reguli de conduită obligatorii, deoarece conțin un element specific dreptului și anume sancțiunea, prin intermediul căreia pot fi duse la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a statului;

- dreptul obiectiv constituie cadrul de existență și exercitare a drepturilor subiective, adică acestea din urmă există și se pot exercita doar în măsura în care sunt recunoscute de normele ce alcătuiesc dreptul obiectiv.

Așadar, din punct de vedere obiectiv, dreptul se definește ca fiind un ansamblu de reguli de conduită generale, impersonale și obligatorii, având ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului social, reguli edictate de către stat, care asigură și aplicarea lor prin forța sa coercitivă.

Pe de altă parte, dreptul are caracter sistemic, normele juridice tinzând să constituie un sistem organizat și aflându-se în raporturi de ierarhizare formală, deoarece nici o normă nu poate fi înțeleasă izolat, fără corelare cu celelalte norme și, de asemenea, nu are îndreptățire decât dacă se sprijină pe o normă superioară.

O a treia accepțiune a termenului se referă la dreptul pozitiv, ceea ce înseamnă dreptul efectiv aplicabil într-un stat la un anumit moment dat, adică totalitatea normelor interne aflate în vigoare, precum și normele și tratatele internaționale aplicabile în ordinea internă.

Dreptul se poate clasifica în drept intern și drept internațional, pe de o parte, precum și în drept public, respectiv drept privat, pe de altă parte.

Dreptul intern reglementează relațiile juridice din interiorul unui stat, relații supuse normelor juridice edictate de statul respectiv.

Dreptul internațional cuprinde normele juridice cuprinse în tratatele internaționale. Tratatele internaționale sunt acordurile de voință intervenite între două sau mai multe state prin care părțile reglementează probleme de interes comun, precum și aspecte legate de relațiile dintre ele.

Din punctul de vedere al implicării statului și al gradului de generalitate al interesului, dreptul se clasifică în două subdiviziuni fundamentale: drept public și drept privat. La rândul lor, aceste subdiviziuni se constituie din ramuri de drept, ramurile din instituții juridice, iar instituțiile din norme juridice.

Dreptul public protejează prin normele sale un interes general, al statului, deci comun tuturor cetățenilor. El este imperativ prin natura sa, constituindu-se într-o sumă de ordine și de interdicții și manifestându-se cu preponderență prin acțiunea autoritară, unilaterală a guvernanților.

Dintre ramurile dreptului public, cele mai importante sunt: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul internațional public, dreptul muncii și protecției sociale, dreptul procedural, dreptul mediului etc.