Plângeri individuale adresate mecanismelor convenționale

Introducere

Omul, în esența sa de ființă socială se raportează nemijlocit la semeni, la societate în ansamblu, aceasta reprezentând cadrul care-i asigură dezvoltarea prin aceea că „fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare”.

Într-o primă etapă, drepturile omului s-au afirmat în planurile civil și politic, ulterior în domeniul economic și social. În prezent, datorită importanței acordate drepturilor omului pe plan internațional s-au conturat noi concepte: dreptul la viață, dreptul la pace, de a beneficia de patrimonial comun al umanității, dreptul la dezvoltare, la un mediu sănătos.

Pe baza instrumentelor juridice universale, la nivel european s-au conceput, negociat și adoptat un număr important de documente prin care sunt consacrate mijloace de protecție și garantare a drepturilor omului și libertăților fundamentale .

Un principiu esențial al protecției internaționale a drepturilor omului este subsidiaritatea mecanismelor internaționale în raport cu cele interne. Rolul principal în garantarea drepturilor omului revine statului, prin structurile și mecanismele interne, iar sistemele internaționale de protecție intervin numai în ultimă instanță, atunci când cele interne s-au dovedit a fi necorespunzătoare. De aici, regula generală a necesității parcurgerii și epuizării complete a căilor interne de atac, în vederea remedierii presupuselor violări ale drepturilor omului, înainte de declanșarea mecanismelor internaționale.

Rezultă așadar, că procedurile internaționale de protecție a drepturilor omului nu se substituie celor interne ci sunt complementare acestora, în scopul de a remedia carențele protecției interne .

Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale a avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor în sensul contribuției la afirmarea respectului față de drepturile omului și perfecționării legislațiilor naționale. ,,Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență” .

Astfel, în cazul României, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 a fost ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994, intrând astfel în dreptul intern al acesteia.

Un specific deosebit îl reprezintă în privința României principiul ,,self executing”, consacrat în art. 20 din Constituție, în sensul că drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanță cu legislația internă, primele având prioritate.

2. Consiliul Europei

Încă din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial existau inițiative referitoare la o mai strânsă cooperare europeană, dar acestea au fost analizate mai atent abia după război. În timpul războiului, mișcările de eliberare și guvernele aflate în exil au cooperat strâns în lupta lor contra nazismului, ceea ce a dus la apariția ideii că era nevoie de un fel de organizare europeană În timpul Conferinței de la Haga din 1948 s-au făcut unele propuneri referitoare la o asemenea organizație europeană, iar în 1949 Winston Churchill a convocat o reuniune a reprezentanților guvernelor pentru a discuta crearea Consiliului Europei. Consiliul Europei era în primul rând o organizație inspirată din nevoia de a lupta contra oricărei posibile reveniri a fascismului ca și contra unei posibile expansiuni a influenței comunismului, ceea ce se vede din preambulul Statutului

Consiliului Europei, unde statele semnatare își reafirmă “devotamentul față de valorile morale și spirituale care constituie atât moștenirea comună a popoarelor lor cât și adevărata sursă a libertății individuale, a libertății politice și a statului de drept, principii care sunt baza oricărei democrații adevărate”. Conform Art. 3 din Statut, fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să accepte “principiile statului de drept și ale faptului că toți cetățenii aflați sub jurisdicția sa se bucură de drepturile și libertățile omului”. Orice stat european considerat capabil și dornic să îndeplinească aceste standarde poate fi invitat să devină membru al Consiliului Europei. Pe de altă parte, dacă un stat deja membru al Consiliului Europei nu mai îndeplinește standardele necesare, poate fi suspendat sau chiar eliminat din organizație. O astfel de situație nu a avut loc decât o singură dată, în 1969, când Grecia s-a retras din organizație deoarece era pe cale de a fi exclusă din cauza încălcărilor drepturilor omului comise de dictatura militară.