Principiile cunoașterii științifice

1. Introducere

Când vorbim despre cercetare ne gândim în mod automat la cunoaștere. Este un fel de „călătorie a descoperirii” , deosebit de incitantă, în care pornim, mânați de curiozitate, deplasându-ne dinspre ceea ce cunoaștem spre ceea ce nu cunoaștem. Cu toții avem instinctul vital al curiozității, pentru că atunci când necunoscutul ne confruntă, ne mirăm și curiozitatea noastră ne face să cercetăm și să atingem înțelegerea și mai completă a necunoscutului. Această curiozitate este mama tuturor cunoștințelor. Este metoda pe care omul o folosește pentru a obține cunoașterea a ceea ce este necunoscut și se numește cercetare .

Cercetarea este o încercare susținută de a identifica adevărul cu ajutorul studiului, observației, comparației și experimentului. Atunci când devine o activitate academică, denumirea de „cercetare”se folosește în sens tehnic și rezidă, în principal, în următoarele etape:

- definirea și redefinirea problemelor;

- formularea unor ipoteze;

- sugerarea unor soluții;

- colectarea, organizarea și evaluarea datelor;

- deducerea și obținerea de concluzii;

- testarea concluziilor, pentru a determina dacă acestea corespund ipotezelor formulate.

Cercetarea științifică este mai întâi de toate un proces rațional care ne permite să examinăm fenomenele sau problemele pe care le avem de rezolvat și să obținem răspunsuri precise plecând de la investigații. Acest proces se caracterizează prin faptul că e sistematic, riguros și conduce la achiziția de noi cunoștințe. Putem defini cercetarea științifică drept un proces sistematic prin care sunt culese date observabile și verificabile, plecând de la modele empirice. Cercetarea se distinge astfel de simpla tatonare circumstanțială a practicianului . Cercetarea este un demers riguros care are ca scop identificarea unor răspunsuri care necesită investigații în mediul real. Ea tinde să descopere legea, principiul explicației.

Astfel, putem defini cercetarea drept un fel de „căutare” științifică și sistematică de informații necesare cu privire la un anume subiect. Din The Advanced Learner’s Dictionary of Current English aflăm că „cercetarea este o investigare atentă sau o anchetă specială, constând în căutarea de fapte noi în orice ramură a cunoașterii” . Totodată, Redman and Mory definesc cercetarea drept „un efort sistematic de a câștiga o nouă cunoaștere” . D. Slesinger and M. Stephenson definesc cercetarea drept „manipularea lucrurilor, a conceptelor sau a simbolurilor cu scopul de a ajunge la generalizare, extinzând, corectând sau verificând niște cunoștințe, indiferent dacă aceste cunoștințe ajută la construirea unei teorii sau la practicarea unei arte” .

Potrivit lui C. H. Kothari, cercetarea e mai mult decât o căutare, este o adevărată „artă a investigației științifice”7, având așadar o contribuție originală la îmbogățirea stocului de cunoștințe deja existent. Reținem, în consecință, că cercetarea este un proces, o activitate de investigații obiective a cunoștințelor asupra unor probleme factuale. Funcțiile sale sunt acelea de a descrie, de a explica, de a înțelege, de a controla, de a prezice faptele, fenomenele, conduitele, deci de a elucida mecanismul de producere a faptelor .

Activitatea umană din cele mai vechi timpuri a avut la baza dezvoltării sale activitatea de cunoaștere, datorită căreia umanitatea a reușit să se dezvolte până la nivelul tehnologiilor de astăzi, a reușit să găsească soluții pentru diverse probleme și a reușit să înțeleagă diferite circuite, cicluri și fenomene ce au loc în univers.

Cunoașterea însă reprezentând un proces complex și divers pe care îl vom analiza în cele ce urmează. Cunoașterea de tip științific tinde să fie cât mai obiectivă, cât mai adecvată domeniului de realitate pe care îl vizează. Datele experimentale sunt astfel interpretate și generalizate încât cunoștințele să surprindă realitatea întocmai așa cum este ea. Teoriile științifice se constituie prin re-elaborarea trăsăturilor de forță ale fragmentului de existență studiat, în așa fel încât modelul teoretic îi descrie și explică invarianții structurali, mecanismul funcțional, legitățile prin care este supus devenirii.

Pentru a-și atinge țelul, știința presupune o desubiectivizare a procesului de cunoaștere. Desigur, omul care face știință este un om - total- , - întreg- , în sensul că ia contact cu realitatea printr-o multitudine de facultăți psihice; este înzestrat cu structuri raționale, imaginative, afective și voliționale, cu anumite conținuturi spirituale (sentimente, valori, atitudini, etc.) ce-l caracterizează ca individualitate, unicat uman. Însă, atunci cînd face știință, elementele de subiectivitate sunt - puse între paranteze- , sunt lăsate de-o parte, sunt înlăturate. În schimb, sunt solicitate intens structurile raționale, logice pentru a interpreta cât mai fidel sectorul real studiat. Sensibilitatea, opțiunile valorice, modul de a înțelege omul etc. nu sunt omise, ci doar dominate în mod rațional; ele nu intră în acțiune, pentru că ar interveni ca factori perturbatori în explicarea realului. De aceea se și spune despre știință că este - rece- .