Principiul subsidiarității în statele Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007, Articolul 5, aliniatul 3:

(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.1)

ISTORIE

Principiul subsidiarității, înscris în Tratatul privind Uniunea Europeană, definește condițiile în care prioritatea de acțiune aparține Uniunii Europene, în raport cu statele membre.

Prevăzut pentru prima dată în anul 1951, în cadrul Tratatului de la Paris care a consfințit înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, principiul subsidiarității, nereglementat în mod expres, stipulează modul în care o parte din atribuțiile suverane ale statelor comunitare sunt preluate de instituțiile comunitare, în așa fel încât acestea să reprezinte mai bine atât interesele naționale cât și cele comunitare.

În 1987, Actul Unic European a introdus regula subsidiarității în domeniul mediului, fără a o menționa ca atare.

În dreptul comunitar, principiul subsidiarității a fost recunoscut oficial prin Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 și intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, reprezentând actul de constituire a Uniunii europene, prin Articolul 5, paragraful 2. ___________________________________________________________

În hotărârea din 21 februarie 1995 a tribunalului de Primă Instanță se menționa faptul că principiul subsidiarității nu a constituit un principiu general de drept înaintea intrării în vigoare a Tratatului Uniunii Europene, fapt care nu permitea controlarea legalității actelor comunitare până la acel moment.2)

În 2007 Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a înscris pincipiul subsidiarității la Articolul 5, păstrând aceeași termeni și adăugând o referire explicită la dimensiune locală si regională a acestui principiu.

Protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității a fost înlocuit tot prin Tratatul de la Lisabona, printr-un protocol purtând aceeași denumire, care are ca principală modificare prevederile care specifică rolul parlamentelor naționale în a controla și a respecta principiului subsidiarității.

OBIECTIVE

Uniunea Europeană, prin instituțiile sale, acționează numai atunci când se consideră că obiectivele vizate vor fi implementate mai eficient decât la nivel local, regional sau național, ținându-se cont de principiul luării deciziilor la nivelul cel mai apropiat de cetățean, conform principiului proximității, și făcând verificări constante dacă acțiunile la nivel comunitar sunt justificate în raport cu cele posibile de la nivel național, regional sau chiar local.

În același timp, principiul subsidiarității prevede protejarea capacității de acțiune și de decizie a statelor membre, legitimând intervenția Uniunii Europene doar în cazurile în care se consideră că obiecticvele unei acțiuni nu pot fi realizate in mod eficient de statele membre și pot fi realizate mai bine la nivel unional, datorită „dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate”. 3)

Intervenția instituțiilor europene conform principiului subsidiarității, conform articolului 5 din Tratatul Uniunii Europene, se poate realiza în următoarele condiții:

- domeniul vizat nu trebuie să fie exclusiv în competența Uniunii Europene – competența neexclusivă

- statele membre nu pot realiza în mod satisfăcător acțiunea preconizată – necesitate

- având în vedere amploarea și efectele acțiunii, ea poate fi realizată mai eficient de către instituțiile Uniunii Europene – valoare adăugată.

Principiul subsidiarității se aplică tuturor domeniilor neexclusive care își împart competențele între statele membre si Uniunea Europeană. Tratatul de la Lisabona delimitează competențele Uniunii Europene, clasificându-le în trei categorii, exclusive, partajate și de susținere, stabilind o listă a domeniilor în care se aplică fiecare dintre aceste competențe.

Cu toate acestea, în aplicarea acestui principiu linia de departajare între competențele exclusive și cele neexclusive este fluctuantă din cauza articolului 308 CE care extinde domeniile de competență ale Uniunii Europene în cazul în care o acțiune a acesteia pare necesară pentru realizarea unor obiective unionale. Astfel, delimitarea competențelor este dificilă, existând totuși o serie de hotărâri ale Curții de Justiție a Comunității Europene care definesc anumite competențe drept exclusive deși în tratatele Uniunii Europene nu sunt reglementate ca atare.