Procedura privind acțiunile de contencios administrativ

Instanțe naționale

În funcție de materia în care se încadrează fapta, în sens generic, ce a avut drept consecință încălcarea unui drept al unei persoane (de exemplu, materie civilă, materie penală, contencios administrativ etc.), persoana respectivă se poate adresa fie direct instanței judecătorești, de regulă, printr-o cerere de chemare în judecată, cum e cazul materiei civile, fie altor instituții publice conform procedurilor instituite de lege.

Astfel, în materie penală, persoana ale cărei drepturi au fost încălcate printr-o faptă prevăzută de legea penală se poate adresa fie organelor de poliție, fie parchetului, urmând ca procesul penal să se deruleze conform procedurii penale.

În cazul contenciosului administrativ, conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Totodată, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. De regulă, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana respectivă trebuie să urmeze o procedură prealabilă (detaliată în art. 7 din Legea nr. 554/2004) care constă în solicitarea autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, într-un anumit termen, revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ.

Competența instanțelor de judecată, precum și a celorlalte instituții menționate mai sus, este prevăzută de actele normative în vigoare (de exemplu, Codul de Procedură Civilă, Codul de Procedură Penală, Legea nr. 554/2004)

Intr-un stat întemeiat pe ordinea de drept, controlul judecătoresc asupra administrației publice reprezintă forma cea mai importantă de control și se ' 'traduce” prin conceptul de contencios administrativ, constituind însăși finalitatea dreptului administrativ , instrumentul prin intermediul căruia administratii se pot apăra de abuzurile administrației . Dar, să nu-l privim numai ca pe un instrument juridic pus la dispoziția cetățenilor vătămați în drepturile și interesele legitime prin actele autorităților publice, dar și principala garanție a efectivității unui drept la o bună administrare .

Instituția contenciosului administrativ reprezintă, într-o definire sintetică, forma juridică de apărare a particularilor — persoane fizice sau juridice împotriva abuzurilor administrației publice.

Prin prisma definiției legale de la art. 2 alin. (l) lit. f) din Legea nr. 554/2004, unde se are în vedere o țactivitatea de soluționare a litigiilor dintre administrație și cetățeni, date în competenta instanțelor specializate în acest sens, contenciosul administrativ prin natura specifică a litigiilor sale impune. cum este și firesc, o procedură specială de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a conflictelor, procedură care este diferită față de procedura civilă obișnuită. definită prin sintagma procedură contencioasă administrativă.

Procedura de constatare, sancționare și contestare a sancțiunii este o procedură specială, reglementată de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și de H.G. nr. 1210/2003.

Legea nr. 188/1999 enumeră, cu titlu exemplificativ, următoarele fapte considerate abateri disciplinare:

- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor

- absențe nemotivate de la serviciu

- intervențiile / stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal

- nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter

- refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu

- neglijență repetată în efectuarea lucrărilor

- săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere prestigiului autorității sau instituției

publice în care își desfășoară activitatea

- exprimarea sau desfășurarea în calitatea de funcționar public sau în timpul programului de

lucru a unor opinii sau activități cu caracter politic

- nerespectarea prevederilor legale privitoare la incompatibilități și la conflictul de interese.

Potrivit art. 77 alin.3 din Statutul funcționarilor publici, sancțiunile disciplinare sunt următoarele:

a. Mustrarea scrisă

b. Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni.

c. Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de 1-3 ani.

d. Retrogradarea în trepetele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an

e. Destituirea din funcția publică.

Procedura aplicării sancțiunilor disciplinare are la bază respectarea anumitor principii, cum ar fi:

- Principiul garantării dreptului la apărare, potrivit căruia funcționarul public are dreptul de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa și de a fi asistat de către un apărător.

- Principiul contradictorialității, potrivit căruia părților trebuie să li se acorde posibilitatea să ia în discuție toate aspectele cauzei.

- Principiul prezumției de nevinovăție

- Principiul celerității, care presupune soluționarea cauzei în condiții de operativitate

- Principiul proportionalității, care presupune ca între gravitatea și împrejurările faptei săvârșite și sancțiunea aplicată să existe o anumită proporționalitate.

- Principiul legalității, potrivit căruia funcționarului public nu-i pot fi aplicate decât sancțiunile disciplinare prevăzute în Legea nr. 188/1999.

- Principiul unicității, potrivit căruia funcționarului public nu i se poate aplica pentru săvârșirea unei abateri disciplinare decât o singură sancțiune disciplinară.