Protecția drepturilor omunlui în cadrul Organizației Națiunilor Unite

1. Primele preocupări pentru protecția drepturilor omului

Ideea protecției drepturilor fundamentale ale persoanei nu aparține doar timpurilor noastre. Recunoașterea universală a drepturilor, departe de a fi o întâmplare fericită, este rodul evoluției umanității, a unui demers care se găsește în diferite măsuri, mai clar sau mai puțin clar exprimate, în toate curentele de gândire, în toate religiile și în toate revoluțiile. Stau mărturie declarațiile de drepturi de la sfârșitul sec. al XVIII-lea ca și Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789 sau declarațiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituției Aamericane din 1791.

Una dintre cele mai importante direcții de dezvoltare a dreptului internațional după cel de-al doilea Răzvoi Mondial a fost preocuparea pentru protecția drepturilor omului. Protecția drepturilor omului prin intermediul acțiunilor internaționale a fost idee revoluționară, care nu-și găsea locul în internațional tradițional. Această pentru că dreptul internațional clasic este construit în jurul intereselor statelor. Potrivit concepției clasice, problema drepturilor omului trebuie să rămână în competența exclusivă a statelor. În a doua jumătate a sec. XX-lea, a luat naștere ceea ce se numește ”dreptul internațional al drepturilor omului”, care depășește această contradicție a dreptului internațional clasic, potrivit căreia protecția individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept intersatatl, creat de către și pentru state.

Dreptul internațional contemporan al drepturilor omului diferă în mod substanțial de antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sunt considerați a avea drepturi garantate internațional ca persoane individuale și nu numai ca cetățeni ai unui anume stat.

Acum există un număr impunător de instituții internaționale în a căror jurisdicție intră protecția persoanelor fizice împotriva încălcărilor săvârșite de statele ai căror cetățeni sunt, precum și de oricare alte state. Această evoluție a generat un climat politic în cadrul căruia protecția drepturilor omului a devenit unul dintre cele mai importante subiecte ale discursului politic internațional contemporan, implicând guverne, organizații interguvernamentale și o vastă rețea internațională de organizații neguvernamentale.

2. Izvoarele dreptului internațional al drepturilor omului

Izvoarele dreptului internațional al drepturilor omului reprezintă manifestările normative ale cooperării instituționale ale statelor, consolidate sub forul organizațiilor interguvernamentale cu competențe în domeniul reglementării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Astfel dreptul internațional al drepturilor omului dispune de un sistem de izvoare, constituit dintr-un ansamblu preponderent de surse convenționale, dar și cutumiare, care reglementează întinderea drepturilor omului și libertăților fundamentale, obligația statelor de protecție, precum și mecanismele internaționale chemate să monitorizeze modul în care statele realizează această obligație. Această definiție conturează sursele tradiționale ale dreptului internațional public - tratatul și cutuma internațională. Prin urmare, izvoarele convenționale sunt formate din pacte, convenții, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice adoptate pe plan universal sau regional și ratificate de state pentru a garanta și asigura beneficiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Dreptul comun în materie este constituit de Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care reglementează modalitatea de asumare a angajamentelor de respectarea a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către state. De fapt, dreptului internațional al drepturilor omului cuprinde norme și principii formate în marea lor majoritate pe calea încheierii tratatelor internaționale multilaterale cu caracter universal sau regional.

3. Carta Organizației Națiunilor Unite

Dreptul internațional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat după cel de-al doilea Război Mondial. Carta Națiunilor Unite, adoptată la 26 iunie 1945, în urma conferinței de la San Fransisco proclamă ”cerința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, în egalitate în drepturi a bărbaților cu femeile, ca și națiunilor mair și mici. Prin urmare, dreptul internațional al drepturilor omului constituie un ansamblu de norme și principii de natură convențională și/sau cutumiară care reglementează conduita statelor pentru asigurarea respectării și protecției drepturilor și libertăților fundamentale fără discriminare atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, precum și care stabilesc răspunderea pentru încălcarea acestora. Este evident că conținutul acestor norme și principii îl formează obligația statelor, fundamentată în Carta ONU, de a respecta drepturile omului și libertățile fundamentale ale tuturor persoanelor fără distincție de rasă, sex, limbă și religie.

Carta a oferit drepturilor omului calitate de obiective constante pe termen lung ale Națiunilor Unite. Prin aderarea la Cartă, care este un tratat internațional multilateral, statele părțile recunoșteau că drepturile omului la care se referă Carta, sunt de interes internațional și nu mai fac obiectul exclusivi al jurisdicției lor interne. De asememea obligația asumată de către state de a coopera cu Organizația pentru promovarea drepturilor omului și libertăților fundamentale a oferit Națiunilor Unite autoritatea legală necesară pentru ”a depune eforturi substanțiale în vederea definirii și codificării acestor drepturi”. Onu a reușit, de-a lungul timpului, să clarifice în ce măsura statele membre aveau obligația de a promova drepturile omului, lărgind sfera de cuprindere a acestei obligații și înființând instituții bazate pa carta ONU, destinate să asigure respectarea de către statele membre a obligațiilor asumate.