Statul bunăstării din România

Conceptul de “WELFARE STATE”, sau „stat al bunăstării”, se consideră că a apărut în preajma celui de-al doilea război mondial. Rădăcinile statului bunăstării se regăsesc în ideile şi planurile realizate de către cancelarul von Bismarck în Germania, 1890, cât şi în liberalismul englez de la începutul secolului al XX-lea. Momentul iniţiativei statului pentru realizarea bunăstării pentru fiecare individ se regăseşte în “Legea Săracilor” din 1601, în Anglia , şi introducerea asigurărilor sociale în perioada cancelarului Bismarck în Germania, 1890, urmând ca toate statele vestice să acţioneze, după al doilea Război Mondial, în moduri asemănătoare. În perioada postbelică rolul statului bunăstării s-a schimbat, a căpătat funcţii de asistenţă , de reechilibrare a inajunsurilor din societate, cât şi de dirijare a luptelor dintre clasele sociale. După aproximativ 28 de ani de la Revoluţia din 1989, România se află în continuare în perioada de tranziţie, făcând ca structura şi rolul politicilor sociale să se afle la rândul lor într-o cursă de redefinire şi dezvoltare, chiar în condiţiile în care literatura de specialitate a domeniului a devenit tot mai prezentă. Termenul de „stat al bunăstării” (welfare state) a apărut în literatura de specialitate odată cu cel de-al doilea război mondial, însă în România a fost introdus abia după anul 1989, chiar dacă, în perioada comunistă, România a fost organizată cu structura unui stat al bunăstării socialist. Secolul XX a fost dominat de existenţa a două modele de stat al bunăstării, 1. Modelul socialist, a cărui fundaţie consta în economia socialistă, şi 2. Modelul capitalist, ale cărui baze erau definite de piaţa liberă şi principii ce limitau intervenţia statului în economie. Revoluţia anului 1989 a produs o multitudine de schimbări în societatea românească. Căderea regimului comunist a condus la planarea puterii către opţiunea unei economii de piaţă, obligaţi fiind de contextul în care, modelul de stat al bunăstării socialist pur şi simplu nu mai avea baze, principiile sale neputând fi aplicate într-o lume în care piaţa liberă domina. Ca urmare, orientarea politicilor sociale a trecut printr-o perioadă de căutare şi restructurare, de observare a modelelor vestice, făcând verosimilă afirmaţia că statul bunăstării din România nu poate fi încadrat într-o tipologie, nu se poate afirma că acesta este definit după un singur model, dat fiind setul unic de caracteristici pe care istoria ţării o prezintă.În paginile următoare voi prezenta principalele modele de state ale bunăstării, aşa cum au fost concepute din punctul de vedere al mai multor autori, făcând astfel mai uşor de lămurit obiectivul acestei lucrări, şi anume, situaţia modelului românesc şi plasarea acestuia în fiecare dintre tipologii.

CONŢINUT, TIPOLOGIA ŞI CARACTERISTICILE MODELELOR DE STAT AL BUNĂSTĂRII Conform lui Briggs A. (1961), statul bunăstării este caracterizat ca un stat care există pentru trei scopuri principale: să garanteze pentru o familie un anumit nivel minim de venit, să ofere anumite mecanisme de siguranţă împotriva riscurilor sociale (incapacitatea de a obţine un venit în caz de boală sau datorită vârstei înaintate) şi să păstreze o anumită egalitate în ceea ce priveşte serviciul social.Un stat al bunăstării este caracterizat de principiul egalităţii de şanse, de accentul pus pe distribuţia raţională a resurselor existente în aşa fel încât şi clasele dezavantajate să îşi permită satisfacerea propriilor nevoi de subzistentă. In acest sens, s-a constatat de-a lungul timpului, în procesul de analiză a apariţiei statului bunăstării, că există diferenţe în cantitatea de efort depusă de fiecare ţară pentru atingerea bunăstării pentru fiecare individ. Astfel , Richard Titmuss (1974) oferă o triplă perspectivă asupra statelor bunăstării. 1. Modelul rezidualist - conform căruia în condiţiile în care veniturile primare, legale, ale cetăţenilor sunt afectate de mecanismele pieţei în mod negativ, statul este nevoit să intervină temporar cu rolul de protector social, însă numai pentru un anumit segment al colectivităţii : grupurile cele mai dezavantajate. Acest model are la bază premisa că nevoile unui individ sunt satisfăcute prin economia de piaţă. Numai când acestea sunt alterate poate intra în funcţiune rolul de protecţie socială a statului, şi asta numai temporar, făcând aşadar că statul să poată interveni numai în condiţiile în care familia sau principiile pieţei libere eşuează în producerea unui nivel optim de bunăstare. Politica socială a acestui model de stat al bunăstării nu are deci ca obiect întreaga colectivitate, ci doar un segment marginal al ei. Acest tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţările anglo-saxone cu o puternică tradiţie liberală: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. 2. Modelul realizare - performanţă - centrul ideologic consta în satisfacerea necesităţilor sociale în funcţie de performanţa în muncă.