Agricultură - ecologie aplicată

Agrosistemele diferă de ecosistemele naturale printr-un număr mare de trăsături fundamentale şi anume:

- o omogenitate spaţială foarte mare;

- o reducere a abundenţei specifice;

- o reducere a diversităţii genetice a speciilor;

- o dependenţă totală de factorul om (antropic).

Acest lucru le conferă proprietăţi diferite în planul funcţionării şi echilibrului, pe care teoria ecologică le poate preveni. Este evident că, pentru a putea funcţiona şi, mai ales, pentru a fi productive, agrosistemele au nevoie de o protecţie deosebită din partea omului. În acest capitol vom analiza unele elemente specifice.

1. FENOMENUL DE CONTINUITATE

Deşi agrosistemele sunt puternic legate de antropic, reglate şi controlate de acesta,

nu se poate afirma că ele s-au separat, în întregime, de sistemele naturale. Între sistemele naturale, tot mai puţine astăzi şi cele antropice, continuă să existe legături şi conexiuni sigure, de neîntrerupt. De fapt, numeroase sisteme considerate naturale, pot să fie şi chiar sunt, în proporţie foarte mare, de origine antropică, fiind plantate de către oameni, dornici

să-şi refacă mediul natural. Pădurile naturale din România comunică cu sistemele antropice, în permanenţă. În păduri, iernează o serie de dăunători periculoşi ai culturilor care, în fiecare început de vară, migrează din păduri spre culturile agricole. Un exemplu tipic îl constituie speciile de Eurigaster, dăunători foarte importanţi ai grâului, care iernează sub formă de adulţi în păduri, iar restul ciclurilor biologice şi le definitivează pe cultura cerealelor, unde provoacă şi cele mai mari pagube. Tot în păduri, sau la marginea lor, sălăşluiesc diferite specii de buruieni care pot migra uşor în culturile agricole prin intermediul seminţelor. Aceleaşi buruieni din ecosistemele naturale constituie gazde intermediare pentru numeroase boli şi dăunători care migrează apoi spre culturi. Putem, deci, spune că există un permanent schimb de populaţii între ecosistemele naturale şi cele agricole, în aşa fel, încât, biocenoze, comunităţi întregi îşi perpetuează existenţa, traversând ambele tipuri de ecosisteme.

2. REGLAREA RELAŢIILOR DINTRE DĂUNĂTORI

ŞI AGROSISTEME

Se cunoaşte faptul că, pentru înfiinţarea unei culturi, este absolut necesar să fie suprimată vegetaţia naturală, adică, un tip de ecosistem este înlocuit cu altul. Din aceste motive, problema protecţiei culturilor se pune chiar de la început.

Protecţia culturilor înfiinţate se face faţă de alte plante, cunoscute sub denumirea

de buruieni şi care concurează pe primele pentru principalii factori de vegetaţie, adică, apă, hrană şi lumină. Solul, poate cel mai specific ecosistem, conservă numeroase seminţe, cărora noi le spunem rezervă biologică de seminţe a solului, capabile oricând să refacă populaţiile primare, înlocuite, adică buruienile.

Al doilea gen de protecţie este faţă de diverşi dăunători. Aceştia provin, îndeosebi, din ecosistemele înconjurătoare şi sunt constituiţi din specii care, într-un fel sau altul, parazitează speciile primare. Aceste specii, multe dintre ele foarte specializate, pot provoca pagube foarte mari agroecosistemelor. Dăunătorii din această grupă sunt, fie insecte, fie boli. Ei sunt deosebit de periculoşi, atunci când, având origine exotică, se dezvoltă în absenţa unor concurenţi, fie boli, fie dăunători, altminteri tradiţionali, dar care

ar constitui inamicii lor.

Buruienile şi dăunătorii constituie adevărate calamităţi ale culturilor agricole, pierderile mondiale de alimente datorate dăunătorilor, se cifrează astăzi la 48%, adică, jumătate din recolta lumii. Specialiştii împart aceste pierderi, după cum urmează:

- 35% pierderi înainte de recoltă;

- 20% pierderi pe stocuri, adică după recoltă.

SUA, o ţară cu multiple posibilităţi de luptă împotriva dăunătorilor, raportează

pierderi anuale de 40%.

Problema combaterii bolilor, dăunătorilor şi buruienilor este foarte complexă, necesitând implicarea unor produse chimice care, adeseori, intră în conflict cu ecosistemele.

Trebuie subliniat, în primul rând, faptul că, mai la începuturile agriculturii, competiţia între plantele de cultură şi dăunători era una a rezistenţelor genetice. Foarte aproape de o comportare naturală, plantele de cultură aveau o rezistentă genetică remarcabilă, căpătată în procesele competiţiei şi evoluţiei naturale, dăunătorii, la rândul lor, fiind aproximativ aceiaşi. Dăunătorii şi-au creat funcţii de adaptare pentru a putea ataca mai uşor noile organisme performante. În acest moment, necesitatea aplicării pesticidelor, ca mijloc de reglare a relaţiilor dintre plante şi paraziţii lor, a devenit absolut obligatorie.

3. PRINCIPIILE ECOLOGICE ALE PROTECŢIEI SISTEMELOR AGRICOLE

Un important principiu al protecţiei ecologice a culturilor constă în a dirija condiţiile de mediu, în aşa fel, încât ele să devină nefavorabile dezvoltării populaţiei de dăunători (specii prădătoare sau concurente).

Deoarece dinamica populaţiilor depinde de mulţi factori şi pentru că populaţiile naturale pot evolua diferit, atunci când se schimbă mediul lor, nu se cunoaşte, încă, nici o reţetă miracol sau vreo armă decisivă asupra controlului populaţiilor dăunătoare.

Strategia optimă de control al acestor populaţii va implica întotdeauna recurgerea

la mai multe tipuri de intervenţie, cu o anumită variabilitate, dar şi selecţie în aplicarea lor.

Astăzi, omenirea dispune de trei tipuri de mijloace de luptă şi anume:

- mijloace ecologice;

- mijloace genetice;

- mijloace chimice.