Agricultura României în perioada interbelică

Realizarea Marii Uniri din 1918 a creat pentru România reale posibilități pentru folosirea unui potențial economic divers prin reunirea tuturor bogățiilor. Legăturile economice tradiționale capată acum un cadru geografic statal adecvat fiind lichidate barierele vamale ridicate de marile imperii pe teritoriul țării noastre.

În ceea ce privește agricultura, situația este întru totul favorabilă deoarece prin alipirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu Regatul României suprafața arabilă a țării crește de la 6,6 milioane ha, cât avea în 1914, la 14,6 milioane ha. La fel se întâmplă și în cazul suprafeței împădurite care ajunge de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha în 1918.

Cu toate acestea, după război, agricultura României se află într-o situție foarte de grea din cauza slabei dotări tehnice și a lipsei vitelor de muncă. Sfârșitul războiului găsește România în situația în care nu mai are un stoc de cereale, nu mai poate asigura sămânța pentru culturi sau pentru hrana populației, prin urmare în țară se instalează o gravă criză alimentară.

Urmând actul Unirii din 1918, între anii 1918-1928 a fost elaborată și înfăptuită reforma agrară care se baza pe legislația definitivă din anul 1921. Printre obiectivele reformei se numărau: satisfacerea nevoii de pământ a țărănimii, sporirea interesului micului producător agricol pentru sporirea producției agricole, promovată de Partidul Național Liberal, reforma urmărea anihilarea puterii marilor moșieri și anihilarea puterii politice a Partidului Conservator. În sine, Reforma din 1921 a reprezentat o acțiune de vânzare în masă a majorității pământului marii proprietăți, țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin. Datele arată că din 2.309 mii țărani fără pămât sau cu pământ insuficient, înscriși pentru împroprietăriere, doar 1.479 mii au primit pământ, ceea ce înseamnă că și după 1921 existau țărani fără pământ. Printre urmările pozitive ale reformei sunt: crearea de izlazuri comunale, mărirea rezervei statului cu peste 1,5 milioane de ha, transformarea marii proprietăți funciare în mică proprietate țărănească. Cei ce aveau drept de împropritărire erau: ostașii participanți la război, văduvele și orfaniide război, țăranii făra pământ, țăranii proprietri ai unor terenuri de până în 5 ha.

Reforma agrară din 1921

Situația exprorierilor și împroprietăririlor la 31 decembrie 1933

Exproprieri

Definitive În curs de judecată

Număr moșii Mii ha Număr moșii Mii ha

22 523 6 126,8 312 50,6

Împroprietăriri

Țărani înscriși

mii Împroprietăriri definitive Izlazuri comunale

ha Vetre de sat

ha Împroprietăriri speciale

ha Suprafață totală

ha

Lotași Suprafața ha

2.308,9 1.478.663 3.404.082 1.116.614 64.769 35.003 4.620.468

Rezerve de stat

Păduri

ha Embatic

ha Instituția drumurilor

ha Arendat localnicilor

ha Destinat

Colonizării

ha Terenuri vândute

ha Neproductiv

ha Total

ha

856.206 74.554 317.649 80.589 128.312 17.367 43.549 1.518.226

După cum este ușor de observat, România era o țară al cărei principal venit se datorează agriculturii așa că învățământul agricol era o necesitate. Majoritatea producției agricole, în special a țărănimii, se desfășura în mod empiric până în deceniul al treilea al secolului XX, îndrumările agronomilor, de cele mai multe ori insuficienți, aveau o influență redusă asupra populației satelor. Este important de menționat faptul că nu toți absolvenții școlilor agricole se îndreptau spre o carieră în acest domeniu, ci, din cauza lipsei de cadre administrative din țară, aceștia trec în alte domenii. Școala agronomică națională, deși a încercat, nu a reușit să acopere deficitul mare de cadre din agricultura românească. Inginerii agronomi și cadrele auxiliare se vor organiza într-un corp specializat abia în anul 1921, asta deși învățământul agricol datează din 1858 în țară.