Analiza Comparativa a Metodelor de Determinare a Nitratilor din Produsele Vegetale

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Analiza Comparativa a Metodelor de Determinare a Nitratilor din Produsele Vegetale.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 15 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Agronomie

Cuprins

Introducere
Obiective
CAP. 1
1.1. Descrierea culturii ce urmează a fi cercetată din punct de vedere agrochimic. Conţinutul optim în elemente nutritive.
1.1.a. Castravetele
1.1.b. Gulia
1.1.c. Pătrunjelul
1.1.d. Ridichia
1.1.e. Salata
1.2. Conţinutul de nitraţi din produsul vegetal cercetat. Carenţe, exces, limite maxime admise.
1.3. Metode de determinare a nitraţilor din produsele vegetale cercetate
1.4.1.Determinarea spectofotometrică
1.4.2.Determinarea ionometrică
CAP. 2
2.1. Material şi metodă
CAP. 3
Trasarea curbelor de etalonare
CAP. IV
Rezultatele experimentale brute. Înscrierea lor pe curba de etalonare. Obţinerea rezultatelor finale. Prelucrarea rezultatelor.
CAP. V.
Interpretarea rezultatelor prin punerea în evidenţă a diferenţelor de valori obţinute la aceeaşi probă prin cele două metode de analiză.

Extras din document

INTRODUCERE

Importanţa cunoaşterii conţinutului de nitraţi din produsele vegetale

Nitraţii şi nitriţii sunt componenţi naturali ai solului, proveniţi din mineralizarea substanţei azotate de origine vegetală sau animală datorată în primul rând microorganismelor existente în sol. Parte din ei sunt absorbiţi din rădăcinile plantelor şi servesc la sinteza proteinelor şi a altor compuşi cu azot, iar altă parte este antrenată de apele de suprafaţa şi de cele care traversează solul, regăsindu-se în râuri, lacuri sau în pânza de apă freatica. În mod natural între nitriţii şi nitraţii din sol, apă şi plante se stabileşte un echilibru care să ducă la utilizarea intensivă, în agricultură, a îngrăşămintelor organice naturale sau a celor azotoase sintetice. Produşii lor de degradare îmbogăţesc solul acumulându-se în plantele cultivate, până la nivele dăunătoare pentru consumatori. Prin intermediul furajelor şi al apei nitriţii şi nitraţii ajung în organismul animalelor şi de aici în alimentaţia omului. Necesarul de substante nutritive al plantelor cultivate se acoperă din rezervele existente în sol în forme efectiv sau potenţial asimilabile, din îngrăşăminte organice aplicate periodic şi din îngrăşăminte minerale. În cazul azotului la aceste surse se mai adaugă şi compuşii organici şi minerali rezultaţi din activitatea microorganismelor simbiotice fixatoare de azot. Azotul este unul din elementele fundamentale ale nutriţiei, cu rol preponderent plastic, de construcţie a moleculelor materiei vii, alături de C, H, O, S, P etc. Este component al proteinelor protoplasmatice structurale, al nucleielor celulelor, al substanţelor cu rol bioactiv, al acizilor nucleici, al pigmenţilor fotosintetici clorofilieni şi ficobiliniei, ai unor vitamine şi enzime. Plantele utilizează azotul în proporţie de 25-60%. Aplicând raţional fertilizarea plantele pot utiliza spre 60% azotul din sol (rezerva sol, azot fixat de bacterii, azot din precipitaţi, azot din îngrăşăminte, azot lăsat de resturile vegetale, azot din gunoi). Pierderile se datorează eroziunii şi spălării, levigării şi denitrificării. Azotul şi compuşii lui devin poluanţi atunci când sunt în exces.

OBIECTIVE

1. Compararea metodelor de analiză a nitraţilor prin folosirea unei probe de material vegetal.

2. Selectivitatea metodelor de analiză a nitraţilor folosind două probe de material vegetal cu conţinut diferit ale domeniului de valori.

CAPITOLUL I

1.1. Descrierea culturii (produsul vegetal) ce urmează a fi cercetată din punct de vedere agrochimic. Conţinutul optim în elemente nutritive.

1.1.a. Castravetele (Cucumis sativus) Fiind un fruct din familia Ccurbitaceae, omul îl consumă în stare proaspătă sau în stare conservată (murati, la oţet, tocană, etc). Ca valoare nutritivă, castravetele are 20 Kcal/100 g din care: Carbohidraţi: 3,6 g. Grăsimi: 0,11 g. Proteine: 0,65 g. Vitamina B1 0,027 mg, vitamina B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098 g, vitamina B6 şi B9 în cantităţi mult mai mici, vitamina C 2,8 mg, fier, magneziu, potasiu, zinc, şi alte substanţe, dar în cantităţi extrem de mici. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 25 ± 10°C.

Lumina insuficientă provoacă o creştere şi ramificare slabă a plantelor, alungirea şi îngălbenirea acestora şi scade considerabil cantiatea de recoltă. O intensitate prea mare a luminii în timpul verii provoacă o distrugere parţială a clorofilei, frunzele devin galben-verzui, se grăbeşte procesul de îmbătrânire a plantelor şi slăbeşte potenţialul de rodire.

Umiditatea solului şi cea atmosferică sunt extrem de importante. Umiditatea optimă în aer este de 90-95%, iar în sol de circa 80% din capacitatea de câmp pentru apă, menţinute constant pe cât posibil tot timpul creşterii şi fructificării. Din acest motiv, trebuie evitată cultivarea în zone în care sunt curenţi de aer, deoarece scade considerabil umiditatea relativă a aerului. Elementele nutritive. Pentru fiecare tonă de castraveţi, plantele extrag din sol circa 2,0 kg N, 1,5 kg P2O5, 4,0 kg K2O, 2,0 kg CaO şi 0,5 kg MgO. În funcţie de aceste cantităţi, se calculează cantitatea necesară de îngrăşăminte ce trebuie aplicată pentru obţinerea producţiei dorite. Trebuie sa luăm în considerare şi cantităţile existente de elemente din sol şi capacitatea de producţie a fiecărui soi de castraveţi. Cultura poate fi înfiinţată în câmp, solarii sau sere.

1.1.b. Gulia (Brassica oleracea var.gongylodes) De la gulie se consumă tulpina îngroşată în stare proaspătă sau preparată în diferite moduri. Având o capacitate bună de păstrare se poate consuma în stare proaspătă tot timpul toamnei şi iernii. Are conţinut ridicat de substanţe nutritive, vitamine şi săruri minerale. Conţine 2,1 % proteine, 61 mg % vitamina C, iar valoarea energetică este de 70 calorii. Sucul are un conţinut mare de Ca şi reprezintă un excelent aliment pentru copii şi pentru tratamentul osteoporozei, nevralgiilor dentare şi are efect rapid în combaterea hemoroizilor. Guliile se pot folosi şi în hrana animalelor.

Nu are cerinţe reduse faţă de căldură, asemănătoare cu cele ale verzei albe. Este o plantă pretenţioasă faţă de lumină în special în faza de răsad. Răsadul produs la lumină cu intensitate slabă se alungeşte şi nu formează îngroşarea tulpinii. Trebuie cultivată pe terenuri neumbrite. Sunt pretenţioase şi la regimul de apă din sol. În zonele secetoase, dacă nu se face o irigare raţională, plantele îmbătrânesc repede şi tulpina îngroşată se lignifică. După plantarea culturii trebuie asigurată o umiditate de 75 – 80 % din I.U.A (intervalul umidităţii active). Guliile reuşesc bine şi pe solurile mai nisipoase, dacă se aplică 30 – 40 t/ha gunoi de grajd şi se face o irigare raţională. Cele mai bune sunt solurile mijlocii, fertile, bine structurate, cu un pH de 7.

Cantităţile de îngrăşăminte chimice (de preferinţă din cele uşor solubile, dată fiind perioada scurtă de vegetaţie, mai ales la gulioare) variază în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive. La un conţinut mediu al solului în principalele elemente de nutriţie minerală, se administrează pentru cultura de gulioare 250 kg/ha azotat de amoniu, 250-300 kg/ha superfosfat şi 75-100 kg/ha sare potasică, iar la gulii, 300 kg/ha azotat de amoniu, 300-400 kg/ha fosfor (superfosfat) şi 150-200 kg/ha sare potasică. Cultura poate fi înfiinţata în câmp, solarii, tunele joase sau sere.

Fisiere in arhiva (1):

  • Analiza Comparativa a Metodelor de Determinare a Nitratilor din Produsele Vegetale.doc

Bibliografie

Davidescu D., Davidescu V. – Agrochimie horticolă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
Drăghici Elena – Legumicultură, Editura Granada, Bucureşti, 2002
Madjar R. – material didactic
Popescu V., Atanasiu N. – Legumicultură, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000
D. Indrea si colab. , Cultura legumelor, Editura Ceres , Bucuresti, 2009

Alte informatii

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI FACULTATEA DE AGRICULTURĂ MASTER – MANAGEMENTUL ŞI EXPERTIZA FONDULUI FUNCIAR