Anatomia Frunzei

ANATOMIA FRUNZEI

LA MUŞCHI (BRYOPHITA), FERIGI (PTERIDOPHYTA) SI GIMNOSPERME (CONIFEROPHYTA)

Privind din punct de vedere îndeplinirii filogenetic, primul organ specializat în vederea îndeplinirii procesului de fotosinteză îl întâlnim la briofite. Pseudocormul briofitelor evoluate (muşchi frunzoşi) este diferenţiat doar în tulpiniţă şi frunzuliţe. Dar, întrucât la briofite frunzuliţele aparţin gematofitului şi nu sporofitului, între acestea şi cele ale cormofitelor nu există decât o simplă analogice.

În procesul de filogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordiului foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară rezultând frunze monofaciale.

Fruncza bifacială are o faţă superioară, ventrală sau adaxială şi una inferioară, dorsală sau abaxială. La frunza monofacială ambele feţe ale limbului au valoare de faţă inferioară.

Structura anatomică a limbului foliar este rezultatul acţiunii unui complex de factori exterini şi interni în cursul filogeniei şi ontogeniei plantelor. Lumina este factorul ce acţionează într-o măsură foarte importantă asupra structurii frunzei.

Frunzele al căror limb se orientează vertical, deci mai mult sau mai puţin paralel cu tulpina pe care se formează, se numesc panfotometrice (gr.pan = complet; photos = lumină; metron = măsură) ; prin această poziţie planta evită supraâncălzirea frunzelor în timpul maximului termic.

Frunzele al căror limb este dispus mau mult sau mai puţin perpendicular sau oblic pe tulpină se numesc eufotometrice , fiind cel mai bine iluminate, dar şi cel mai puternic încălzite.

Frunzele indiferente faţă de lumină se numesc afotometrice .

Frunzele panfotometrice se mai numesc ecvifaciale, izofaciale, izolaterale sau izobilaterale, datorită lipsei aproape complete a unei diferenţieri între două feţe ale limbului.

Frunzele eufotometrice se mai numesc heterofaciale sau dorsiventrale, având o structură diferită a mezofilului (gr. mesos = de mijloc) pe cele două feţe ale limbului.

La cele mai multe plante frunza prezintă o orientare orizontală, în timp ce tulpina este vetricală. Această orientare fiind rezultatul unei curburi spre exterior, determină ca ţesuturile cele mai externe ale tuplinii să ocupe faţa inferioară a frunzei, în timp ce ţesuturile cele mai interne vor ocupa faţa superioară; în mod deosebit, în fasciculele libero – lemnoase ale frunzelor lemnul se va afla întotdeauna spre faţa superioară a limbului, iar liberul spre cea inferioară.

La o frunză normală, bifacială, limbul prezintă următoarele ţesuturi şi zone anatomice: epiderma superioară, epidermă inferioară şi mezofilul (parenchimul asimilator), adesea diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesutul lacunos; în mezofil se află una sau mai multe nervuri, dintre care cea mediană este mult mai groasă şi proeminează vizibil pe faţa inferioară a limbului. Fiecare nervură este reprezentată printr-un fascicul libero–lemnos de tip colateral (rareori hadrocentric); nervura mediană are un fascicul mult mai mare, lângă care se găsesc , uneori şi câteva fascicule mai mici.

Frunzele de la briofite au o structură foarte simplă. Într-o secţiune transversală prin frunzuliţa de la muşchiul de pământ (Polytrichum commune) observăm: o nervură mediană alcătuită din celule lungi unele cu pereţii îngroşaţi, având atât rol de susţinere cât şi de conducere, altele cu pereţii, care îndeplinesc rolul de conducere a subsanţelor elaborate, constituind deci un ţesut liberian primitiv; în rest, limbul foliar este subţire, format doar din câteva straturi de celule; pe părţile laterale se află epiderma (fig.1).

Fig.nr.1.

Pe epiderma superioară a limbului se află numeroase lame perpendiculare, pluricelulare, uniseriate, asimilatoare şi absorbante de apă; celulele terminale ale acestor lame sunt bifurcate sau bimamilate. Exceptând elementele de susţinere şi cele cu rol de conducere a sevei elaborate, toate celulele frunzuliţei conţin cloroplaste. Vasele de lemn lipsesc ca şi tulpiniţă.

La alţi muşchi frunzoşi (Funaria hygrometrica), limbul foliar este format dintr-un singur strat de celule asimilatoare (cu valoare de epidermă), exceptând doar nervura mediană.

O structură mult mai simplă , dar adaptată la condiţii de mediu semiacvatic, întâlnim la frunzuliţele genului Sphagnum (v.fig.nr.1). Frunzuliţele , sesile, fără nervuri, ascuţite şi cu marginile răsucite spre vârf, sunt formate doar dintr-un singur strat de celule de două tipuri unele lungi, înguste, vii, pline cu cloroplaste, numite clorocite (gr. chloros = verde ca iarba) şi formând o reţea; altele mai voluminoase, moarte, hialine, cu pereţii având îngroşări inelate şi spiralate, iar din loc în loc pori, numite hialocite (gr.ialos – cristal) sau hidrocite (hydro = cu, de , în , pe apă) şi dispuse în ochiurile reţelei formate de clorocite. Rolul hialocitelor este de a absorbi şi acumula apa cu sărurile minerale prin capilaritate, ştiut fiind că muşchii de turbă sunt lipsiţi de rizoizi .