Caracterizare morfolocică, anatomică a tulpinii și importanța practică a acestora

Tulpina

Tulpina este un organ vegetativ articulat, cu un geotropism negativ și cu o simetrie radiară. Rolul tulpinii este de a susține frunzele, ramurile și organele de reproducere. Ea face legătura dintre rădăcină și frunze, înlesnind circulația sevei brute și a celei elaborate. În multe cazuri tulpina are rol și în asimilația clorofiliană, îndeosebi în perioada de creștere, sau poate servi și ca organ de înmagazinare a substanțelor de rezervă și a apei.

Tulpina, spre deosebire de rădăcină, prezintă un vârf vegetativ care nu este protejat de o formațiune specială ca la rădăcină și deci are o creștere terminală.

Tulpina își are originea din axa hipocotilă a embrionului. Această axă prezintă la polul apical un muguraș, iar la cel bazal radicula.

După germinarea seminței se formează axa epicotilă cuprinsă între internodul dintre cotiledoane și prima frunză normală.

Coletul este regiunea de legătură între rădăcină și tulpină, în această zonă se face trecerea de la structura unui organ la structura celuilalt. Porțiunea de tulpină și frunzele formate pe ea se numește lăstar, aceasta formându-se pe seama activității conului vegetativ.

Morfologia tulpinii

Tulpina este alcătuită dintr-o axă principală pe care se află axe sau ramuri de ordinul secundar, terțiar; pe toate ramurile există frunze al căror loc de inserție se numește nod. La nod se găsesc atât frunzele, cât și mugurii.

Mugurul reprezintă un ax ce poartă în partea sa terminală un grup de celule meristematice, formând apexul (vârful), din care se vor forma ramuri, frunze, flori.

Mugurii, după felul organelor la care dau naștere, sunt:

- vegetativi sau foliari, din care rezultă ramuri și frunze;

- floriferi sau florali, din care se formează florile;

- muguri micști, din care se formează ramuri cu frunze și flori.

Mugurii sunt protejați în mod obișnuit de formațiuni speciale numite catafile. Acestea sunt frunze mici, solzoase, cu rol protector. Mugurii care prezintă înveliș protector se numesc și acoperiți, spre deosebire de cei nuzi sau goi, la care lipsesc elemente protectoare.

În general, mugurii sunt dispuși câte unul la subsoara frunzei, deci solitari, și se numesc sesili sau prezintă un mic pedicel și se numesc pedicelați.

După poziție, mugurii se grupează în: muguri terminali, axilari, suplimentari, dorminzi,

adventivi.

Mugurii terminali sau apicali sunt situați în vârful tulpinilor și ramurilor. Ei determină creșterea în lungime a tulpinii și se întâlnesc la mai toate plantele. Acești muguri terminali sunt de obicei vegetativi sau foliari și au o acțiune inhibitoare (dominanța apicală) asupra mugurilor axilari. Datorită acestui fapt, în pomicultură și viticultură se practică îndepărtarea mugurilor terminali prin tăiere și astfel sunt activați mugurii axilari, care au rol în formarea coroanei.

Mugurii axilari sau laterali sunt dispuși în lungul tulpinii sau al ramurilor, la noduri, la subsuoara frunzelor.

Mugurii suplimentari sunt cei situați alături de mugurii axilari, pot fi grupați și se numesc colaterali când sunt dispuși în linie orizontală sau pot fi dispuși în linie verticală, unii deasupra celorlalți, constituind mugurii seriali.

Mugurii dorminzi sunt aceia care nu se dezvoltă în același ritm cu toți mugurii axilari, ei având rol în refacerea coroanelor, în cazul îndepărtării mugurilor terminali, sau moartea prin uscare a acestora.

Mugurii adventivi sunt cei care se dezvoltă la nivelul nodurilor și internodurilor sau pe frunze și chiar pe rădăcini. Originea acestor muguri este la rădăcină în felogen și periciclu, la tulpină în cambiu, iar la frunze în cambiul nervurilor sau în epidermă. Rolul lor este important în practică, deoarece asigură înmulțirea pe cale vegetativă a unor plante de cultură.