Evoluția Principalelor Resurse ale Producției Agricole din România după Anul 1989

Fondul Funciar

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

Fondul funciar definit astfel reprezintă o componentă esenţială a avuţiei naţionale, avuţie care trebuie folosită, protejată şi ameliorată în deplină concordanţă cu interesele societăţii.

În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de terenuri:

• terenuri cu destinaţie agricolă;

• terenuri cu destinaţie forestieră;

• terenuri aflate permanent sub ape;

• terenuri din intravilan;

• terenuri cu destinaţii speciale.

Terenurile cu destinaţie agricolă formează suprafaţa agricolă iar terenurile cu destinaţie forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan şi cele cu destinaţii speciale formează suprafaţa neagricolă (tab. 1).

Tabelul 1

Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă

Specificare Suprafaţa

mii ha % %

Fond funciar – total, din care: 23839,1 100 -

1.Suprafaţa agricolă–total, din care: 14797,2 62,1 100

* teren arabil 9337,1 39,2 63,1

* păşuni naturale 3392,4 14,2 22,9

* fâneţe naturale 1497,7 6,3 10,1

* vii şi pepiniere viticole 292,4 1,2 2,0

* livezi şi pepiniere 277,6 1,1 1,9

2.Suprafaţa neagricolă–total, din care 9041,9 37,9 100

* păduri 6680,1 28,0 73,9

* ape 888,3 3,7 9,8

* drumuri 392,5 1,6 4,3

* curţi + construcţii 629,6 2,5 7,0

* teren neproductiv 451,0 2,0 5,0

I. Terenurile cu destinaţie agricolă sunt folosite, în principal, pentru producţiea agricolă vegetală şi cuprind:

a) terenuri agricole productive – care includ trei categorii de folosinţă: terenul arabil, plantaţiile (pomicole, viticole, de hamei şi duzi) şi pajiştile naturale. Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu iar pajiştile cuprind păşunile şi fâneţele naturale;

b) terenurile cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice (ex: păşunile împădurite);

c) terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare;

d) terenurile ocupate cu sere, solarii şi răsadniţe;

e) drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă;

f) platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole;

g) terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă.

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele prin două aspecte principale:

- după modul cum se acţionează asupra solului (cu factori de producţie şi sisteme de cultură);

- după acoperirea vegetativă.

Exemplu: În cadrul terenului agricol arabil, poziţia solului se modifică anual sau chiar de mai multe ori pe an, iar acoperirea vegetativă este de scurtă durată (cu aceeaşi specie) şi foarte variată (numărul speciilor de plante care se cultivă pe terenul arabil este relativ mare). Pajiştile naturale se deosebesc de arabil prin aceea că solul nu-şi schimbă poziţia iar acoperirea vegetativă este permanentă şi neschimbată ca structură (compoziţie floristică) timp îndelungat. Plantaţiile se aseamănă cu terenul arabil în ceea ce priveşte acţiunile care se întreprind asupra solului şi cu pajiştile naturale în ceea ce priveşte acoperirea vegetativă.

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele şi din punct de vedere al efectului economic pe care îl are producţia obţinută. Astfel la ordonarea categoriilor de folosinţă după importanţă se utilizează următoarele criterii:

- numărul produselor care se obţin;

- valoarea de întrebuinţare a produselor obţinute;

- valoarea producţiei pe unitate de suprafaţă.

Analizând aceste aspecte, rezultă superioritatea categoriei arabil, urmată de plantaţii şi pajişti naturale.

Modificarea în timp şi spaţiu a structurii modului de folosinţă a fondului funciar, urmează modificările privind cererea de produse agricole pentru societate.

Astfel, din punct de vedere cantitativ, în ultimii 50 de ani a avut loc o creştere a terenului agricol al ţării, cu deosebire a categoriilor sale superioare de folosinţă. Această creştere a reprezentat în 1995 faţă de 1950, 700000 ha. Creşterea terenului agricol a ţării, care astăzi reprezintă circa 14,8 mil.ha, din care circa 9,4 mil.ha teren arabil, a avut loc pe seama lucrărilor de îmbunătăţiri funciare cu deosebire pe seama îndiguirilor, a desecărilor şi a lichidării unor suprafeţe forestiere cu potenţial redus.

Din punct de vedere calitativ, evoluţia fondului funciar în perioada 1950-2000 nu a înregistrat mutaţii semnificative în sensul că ponderile diferitelor categorii de folosinţă în total suprafaţă agricolă au înregistrat o dinamică scăzută:

- arabil de la 65,6 % la 63,1 %;

- plantaţii de la 2,8 % la 3,9 %;

- pajişti naturale de la 31,6 % la 33,0 %.

O mutaţie calitativă importantă o constituie modificarea structurii culturilor în terenul arabil prin creşterea suprafeţelor cultivate cu culturi intensive şi diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, astfel:

- cerealele pentru boabe ocupau în 1950 - 73,9 % din terenul arabil, iar în prezent ocupă 62,2 %;

- leguminoasele pentru boabe ocupau 1,9 %, în prezent - 0,7 %

- plante tehnice ocupau 8,7 %, în prezent - 12,1 %;

- alimentare ocupau 4,6 %, în prezent 5,2 %;

- furajere ocupau 8,1 %, în prezent 12,8 %;

- seminceri ocupau 0,3 %, în prezent 0,4 %;

- teren nelucrat ocupa 2,5 %, în prezent 6,8 %.

Ponderile culturilor tehnice, alimentare şi furajere indică gradul de intensivizare a agriculturii, iar mutaţiile înregistrate în structura culturilor din terenul arabil indică o evoluţie pozitivă cu menţiunea că culturile cerealiere deţin încă o pondere mare.

Resursele de fond funciar atrase în circuitul producţiei agricole reprezintă un factor de producţie – care, prin cantitate (suprafaţa), particularităţi, calitate (nivelul fertilităţii) şi preţ determină potenţialul, modul de organizare, structura şi eficienţa economică a producţiei agricole.