Feniculul (foeniculum vulgare mill) - plantă medicinală și aromatică

Feniculul sau molura (Foeniculum vulgare) este o specie de plantă perenă comestibilă din genul Foeniculum, familia Apiaceae (Umbelliferae), al cărei areal natural cuprinde regiunea mediteraneeană și sud-vestul Asiei (de la est la vest din Maroc și Portugalia până în Pakistan).

Patria plantei este considerată Marea Mediterană. Fenicul era cunoscut de om în Grecia antică și Egiptul antic, chiar și atunci a fost folosit ca un condiment și medicament. Prima mențiune a utilizării fenicului și a proprietăților datează din secolul al XVIII-lea.

În sălbăticie, fenicul crește pe pante uscate stâncoase, în șanțuri și pe marginea drumului. Putem întâlni fenicul sălbatic în Crimeea, în Asia Centrală și în Transcaucazia.

Cele trei tipuri principale cunscute de fenicul: Feniculul comun, Chimionul - Foeniculum dulce - , și Feniculul bulb - Foeniculum azoricum1. În funcție de tipul de fenicul este o plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cilindrică, fin striată longitudinal,înaltă până la doi metri și ramificată începând de la bază. Frunzele, prevăzute la bază cu o teacă dezvoltată, sunt alungit-triunghiulare și multipenat-partite. Partea cea mai utilizată fiind bulbii, care pot fi de culoare albă și verde deschis. Sunt comestibile atât mugurii, cât și frunzele, florii și fructele, care se mai numesc - incorect - semințe, datorită dimensiunilor mici.

In țara noastră feniculul este zonat astfel: Cîmpia Dobrogei, Cîmpia Olteniei, Cîmpia Timișului, Cîmpia Crișurilor ca zone foarte favorabile și Cîmpia Bărăganului, Cîmpia Burnazului, Cîmpia Moldovei (jud. Botoșani), Cîmpia Covurlui (partea de est a județului Galați) - ca zone favorabile.

Compoziția chimică

Fructele de fenicul, numite și fructe de anason dulce, conțin 2-7% ulei volatil format din anetol, transanetol și cisanetol, limonen, alfa-pinen, fenconă, metilcarvicol, extragol; lipide, aleuronă, derivați cumarinici, flavonoide (cvercitin, camferoglicozid, flavonol-3-glucuronid), zaharuri, substanțe minerale, ceruri, mucilagii, stigmasterină.

Tehnologie de cultură:

Feniculul se seamănă pe terenurile unde s-au cultivat plante prășitoare sau grîu de toamnă. Pe un teren unde s-a cultivat fenicul, în anul următor nu se mai însămînțează această plantă; poate reveni pe același teren numai după 5 ani. Terenul se ară adînc, paralel cu recoltarea plantei premergătoare și se întreține fără buruieni pînă la însămînțare.

Deoarece planta nu suportă a fi îngrășată direct cu gunoi proaspăt, acest îngrășămînt se dă la cultura premergătoare. Odată cu arătura adîncă, pământul se îngrașă și cu 50 kg s.a. fosfor la hectar.

În primăvara anului al doilea de cultură, în sol se introduc, cu cultivatorul, în două etape, 300 kg/ha cenușă și 400 kg/ha gunoi de păsări. În anii III, IV și V, înainte de prima prașilă, se mai dau 50 kg/ha s.a. fosfor, 50-60 kg/ha s.a. azot și 30-40 kg/ha s.a. potasiu.

Însămînțarea se execută primăvara de timpuriu cu semănătoarea SU-20 în rînduri, la distanța de 70 cm între rînduri și la adîncimea de 2-3 cm. Pentru un hectar de cultură este necesară o cantitate de 8 kg sămînță, care să fie curată și în mod special să nu conțină cuscută. Imediat după răsărire, terenul se grăpează pentru a sparge eventuala crustă sau se prășește între rînduri, avînd grijă a nu se acoperi cu pămînt tinerele plante.

În primul an de cultură se execută două-trei prașile și se plivește o dată sau de două ori, după caz. Planta fiind sensibilă la ger, odată cu ultima afînare. care se execută cu cultivatorul, se face și bilonarea. În cazul feniculului, bilonarea se execută în așa fel încît tulpinile rămase după recoltare să fie acoperite cu un strat de pămînt de 7-10 cm. În regiunile secetoase tulpinile se taie la recoltare la înălțimea de 20-30 cm de la suprafața pământului, pentru a reține zăpada.

În anul doi de cultură și următorii, primăvara foarte devreme, se trece cu tăvălugul și grapa în lung și în lat, apoi, pînă la înflorire, se execută două, maximum trei prașile.

De menționat că prin scuturarea fructelor se îndesește cultura. Plantele răsărite trebuie ferite în timpul prașilei. În acest caz, asemenea culturi nu se vor opri pentru obținerea materialului de înmulțire. Primăvara terenul se tăvălugește pentru a se distruge tulpinile vechi și se grăpează de-a curmezișul rîndurilor pentru a sparge crusta și a distruge buruienile.

Feniculul produce încă din primul an de cultură, cu condiția să fie însămînțat primăvara devreme, iar lucrările de întreținere să se aplice la timp. Din anul II și pînă în anul V se obțin recolte mari și constante de 1 300-1 800 kg/ha.

Deoarece fructele de fenicul se scutură ușor și trebuie să aibă o culoare verzuie cu ușoare nuanțe brune pentru a corespunde necesităților de consum, ele se recoltează în două faze.Astfel, umbelele superioare, care ajung la maturitate cu circa o săptămînă înaintea celorlalte, sînt recoltate manual cu foarfeci de vie; ulterior, la maturarea în masă a celorlalte umbele, se face recoltarea mecanică. Pe suprafețe mari se recoltează cu combina C-12 atunci cînd 60% din umbele au ajuns la maturitate.Evaluarea producției la fenicul se face cu o săptămînă înainte de recoltare, cînd cca. 50-55% din fructe sînt ajunse la maturitate fiziologică.Pentru determinarea producției medii, se stabilesc numărul mediu de plante pe m2, numărul mediu al fructelor la o plantă și umiditatea peste normal (care de obicei este de circa 22%).