Grădinile și parcurile baroce din Italia

Gradinile si parcurile baroce

din Italia

Baroc = Stil artistic care s-a dezvoltat in Europa in tarile catolice, ca arta a contrareformei, in secolele XVI, XVII, XVIII. Caracterele principale in arhitectura au fost : gustul pentru colosal si grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanta decoratiei. A aparut intai in Italia (Bernini, Borromini, da Cortona), s-a raspandit apoi in Germania; in Spania capata aspectul unei arte nationale, forma sub care a fost ulterior introdus in America Latina. Sculptura se caracterizeaza prin compozitia cu multe axe, prin dinamismul formelor (Bernini, Permoser, Cano). In pictura apar: schema compozitiei in diagonala sau vartej, efectele perspectivale (racursi, trompe l’oeil) si de clarobscur puternice, cultivandu-se cu precadere temele grandilocvente si o expresivitate uneori teatrala a gesticii (Rubens, Murillo, Guido Reni, Ribera). In literatura stilul baroc se manifesta printr-o viziune antitetica asupra lumii (viata si moarte, timp si eternitate,aparenta si iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganta si neliniste (in opera lui Lope de Vega, Fernando de Herrera). In muzica, barocul este considerat ca o perioada intermediara intre Renastere si clasicism. Incepe prin afirmarea monodiei acompaniate, in special in operele lui Monteverdi, atingand punctul culminant in creatia instrumentala si vocala a lui Bach.(“Mic dictionar enciclopedic”)

In Europa, arta peisagera a luat amploare la inceputul Evului Mediu. La curtile regale si princiare din Spania, Italia, Franta si Anglia a existat titulatura de “maestru in ceremonii” sau “maestru gradinar”, acordata unuia din cei mai competenti profesionisti. De modul cum se realizau toate decoratiile interioare si exterioare depindea mentinerea respectului si admiratiei pentru blazonul casei. Chiar si in cele mai acute crize financiare, aceste aspecte nu erau neglijate fiind considerate o mare necesitate, una din cele mai mari prioritati.(“Arta peisagera intre pasiune si profesie”)

Gradina baroca – generalitati

Secolul al XVII-lea a fost clasic pentru francezi si baroc pentru restul Europei. Gradinile Renasterii purtau in ele pe de o parte “varsta barocului aristocrat”, baroc din care se naste orice clasicism, iar pe de alta parte “varsta barocului burghez” in care sfarseste orice clasicism.

Oricat de clasica s-ar voi, gradina, in esenta ei, este o arta baroca atunci cand trece de stadiul de “courtille”(gradinita), care era compusa dintr-o pajiste cu o fantana in mijloc, o banca, cateva bolti si labirinturi de buxus pe margine, inchisa intre ziduri inalte, cu alte cuvinte, o imagine pamanteana, a austerului Eden biblic. Inchisa intre ziduri, gradina este, in acelasi timp, deschisa pe verticala, cu alte cuvinte “vulnerabila” de a deveni baroca. Este si picturala prin jocuri de culori, de linii care nu pot fi numai drepte, chiar daca se tinde spre o imagine “cubista” uneori. Oricat de plina de lumina, ea are si parti intunecate, unde lumina se strecoara usor, ca in pictura lui Leonardo da Vinci. Si oricat de simpla, o gradina are nevoie de materie, de apa, de vegetatie, de lumina : iar “lacomia de materie” este dupa Eugenio D’Ors, insusi semnul distinctiv al barocului. Acolo unde este multa apa, barocul se instaleaza de la sine, pentru ca apa inseamna miscare, multiplicare, dedublare, iluzie. Dar si “clasicul” pamant, transformat in terase, nu mai este decat o “armonica de linii”, o forma baroca. Gradina are o existenta patetica pentru ca trece prin anotimpuri, prin furtuna, ploaie, soare, murind si renascand in fiecare an. Fascinatia mitologiei marine, mitologie care a umplut gradinile baroce si clasice cu figura lui Neptun, cu tritoni, nereide, delfini, balene, monstri de tot felul, aparea chiar in “Visul lui Polifil” care ramane insa cartea gradinii clasice.

Gradina baroca a avut ca model gradina Armidei dintr-o opera literara si anume poemul “Ierusalimul eliberat” al lui Torquato Tasso, aparut in 1575, adica dupa ce epoca barocului inflorise deja in Italia. Ca si gradina lui Venus, cea a Armidei era situata pe o insula, in ocean, izolata de lume, ca orice loc al preafericitilor, accesibila unor initiati. Mai mult, gradina Armidei se afla pe varful unui munte si era inchisa intre zidurile unui palat de forma labirintica. “Rotund palatul e … spre miezul lui/E-nchisa intre ziduri o gradina/Cum mai bogata nu a fost si nu-i./ Intortocheate galerii se-mbina/In jurul ei caci demoni, fauri sui/De ciudatenii o voira plina./Pazita de asemeni incalceala,/ Nauntru nu-i patrunzi nici din greseala.” Dupa ce descrie portile “mii”, cu ferecaturi de argint, porti ce despart palatul de lumea profana si dupa ce compara palatul “Meandre-n joc sucit piezis” (se intelege “serpentinata”, caracteristica de baza a barocului si manierismului), poetul se opreste asupra imaginii gradinii “Iesind din aste incalcite cai,/Gradina mandra isi iveste-n fata/Havuzuri mari cu ape in vapai,/Un rau si flori si arbori si verdeata,/Coline, pesteri si umbroase vai”. Ca in orice gradina ideala, hesperidiana, si aici, cand un fruct prea copt cade, altul apare in ram, vita de vie serpuieste prin copaci incarcati de struguri, smochinul si marul rodesc continuu, pasarile umplu vazduhul cu cantecele de iubire, in care, in buna traditie medievala si renascentista, reamintesc indragostitilor : “Culegeti rosa, deci, in zori cand are/Sublime frumuseti sa va desmierde”,si totul pare cuprins de o “furor” universala a iubirii : “Si marea si pamantul prin simtire/Topindu-se-n suspine de iubire”. In gradina baroca a Armidei “Salbaticia si oranduiala/In locuri si podoabe par firesti,/Caci Firea parc-ar imita migala/Jucandu-se, a artei omenesti”.