Importanță cabalinelor - renunțăm așa ușor la cai

RENUNȚĂM AȘA UȘOR LA CAI ?

Istoria omenirii este strâns legata de existenta calului - cel mai important mijloc de locomoție, factor esențial al realizării comunicațiilor intre popoare, al lucrului pământului, al ducerii războaielor. Fără îndoială, una din cele mai importante componente a drumului spre progres și civilizație, o descoperire a omului, fără de care Terra ar fi arătat altfel acum.

Știința care se ocupă cu studiul creșterii ecvinelor se numește Ecvicultură sau Hipologie - Hipo = cal ; logos=vorbire sau Hipocultură sau Hipotehnie = tehnica creșterii cailor de-a lungul timpului, hipologia a trecut prin diferite etape de evoluție ; de la pasiune la îndeletnicire, de la artă la știință.

Spre deosebire de celelalte specii de animale domestice (bovinele, ovinele, suinele, păsările) care furnizează omului produse alimentare (carne, lapte, ouă) și materii prime pentru confecții (lână, piei, păr), calul mai are încă o importanță mare, prin faptul că participă, pe scară largă, la desfășurarea procesului de producție din agricultură sau alte sectoare de activitate, fiind o forță de muncă complementară, în unele situații devenind de neînlocuit. El este folosit la transporturi pe distante scurte și deplasarea in terenuri greu accesibile, precum și la lucrările solului, acolo unde relieful și condițiile de muncă nu permit accesul utilajelor mecanizate.

Principala formă de muncă este, astăzi, munca de tracțiune folosită în agricultură și transporturi. În gospodăriile țărănești, precum și în fermele de mari dimensiuni, calul devine mult mai rentabil decât tractorul și camionul, el fiind folosit la muncile ușoare, transporturi de furaje, deplasări în teren cu samare sau docarul, etc.

Calul a fost domesticit și folosit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul patriei noastre, prezența s-a fiind atestată documentar în scrierile antice privitoare la poporul geto-dac care ocupa teritoriile situate în arcul Carpato-Danubiano-Pontic și chiar în afara acestui sportiv. Calul românesc era binecunoscut în Europa în secolele XV, XVI, XVII, țările române aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman (Moldova, Țara Românească) plătind o parte din tribut în cai, binecunoscut și apreciat fiind Calul Moldovenesc, iar în secolele XVIII și XIX, se exportau în jur de 14000 - 15000 capete de cai în Europa Apuseană, unde au contribuit la formarea multor herghelii (Mezohegyes - Ungaria, Marien Werden - Germania, Friederiksberg - Danemarca, Viena-Austria ș.a.).

Calitatea calului românesc a fost atestată documentar de unii autori ai vremii, care susțin că la formarea rasei Pur Sânge Englez a participat un cal a cărui origine este românească (V. Moldovenească) și anume Byeirley Turc.

Profiturile mari realizate de pe urma exporturilor de cai, a provocat, în sec. al XIX-lea, vânzarea celor mai valoroase exemplare cabaline din tara noastră) iar ca urmare a exporturilor făcute la voia întâmplării, efectivele și calitatea materialului biologic rămas în tară s-au diminuat, conducând la degenerarea calului românesc, punând în dificultate statul român în a-și asigura necesarul de cai pentru armată, ba chiar să recurgă la importuri.

Iată și o statistică îngrijorătoare

Efective cabaline în România (cap)

1938 1979 1989 2001 2017

1.580.000 571.000 717.000 850.000 511.595

La nivelul Uniunii Europene , la nivelul anului 2007 erau 3,7 milioane capete de cabaline, România situându-se pe primul loc, iar la nivel mondial 58,5 milioane capete. Este interesant de remarcat faptul că cele mai numeroase efective de cabaline le dețin SUA și Canada, 9,5 milioane capete, în condițiile în care aceste țări au o agricultură industrializată și mecanizată. E drept, tendința , în țările bogate este de a crește cai de rasă, pentru sport sau agrement și mai puțin pentru muncă.

România se poate mândri cu câteva rase de cai de mare valoare, iar perspectiva dezvoltării sectorului de creștere a cabalinelor este un bună, dacă ținem cont că există o piață internațională care este într-o continuă dezvoltare, mai ales pentru caii de agrement și cei de sport. Însă, nici rasele perfecționate pentru muncă sau tracțiune nu au fost uitate.

Iată câteva rase ce merită toată atenția noastră:

RASA SEMIGREUL ROMÂNESC

În jurul anului 1959, la Stațiunea de Cercetări Zootehnice de la Slobozia s-au făcut primele încercări de încrucișare a rasei Trăpașul românesc cu rasa Ardeneză. Ideea creării acestei rase a pornit de la faptul că efectivele de tip semigreu importate nu se adaptau condițiilor pedoclimatice din țara noastră. Apoi, la Bonțida și Rușețu s-au efectuat încrucișări mai complexe, unde au fost utilizate gene din rasele trăpaș românesc, Lipițană, Furioso North-Star și iepe din populațiile locale din zona Bărăganului. Astfel a început să se contureze o noua rasă de cai, Semigreul Românesc, omologată în 1985.

De aceea, rasa Semigreu Românesc este o rasă relativ tânără, care a fost creată pentru a ajuta agricultorii și pentru a face transporturi grele. În medie, caii din rasa Semigreu Românesc ajung la o talie de 158 de cm și o greutate de 600 de kg. Ei pot tracta o greutate de 3-4 ori mai mare decât greutatea lor vie, pe distanțe lungi, la pas.

Animal extrem de puternic, Semigreul Românesc are greabănul scurt și șters, însă îmbrăcat în musculatură. Membrele sale sunt puternice, cu articulații largi. Capul este bine proporționat față de restul corpului, cu profilul drept sau ușor convex, fruntea largă, urechile potrivit de lungi. Coama și coada sunt foarte bogate, ondulate. Spinarea este lungă, largă, puternică, șalele sunt scurte, duble. Crupa este dreptunghiulară, dublă. Pieptul este larg, musculos, toracele adânc.De la strămoșul său din rasa ardeneză, Semigreul Românesc a moștenit roba deresă, piersicie sau murgă.

În ciuda aspectului musculos, Semigreul Românesc este un cal armonios construit, viguros, cu o mare mobilitate, docil și muncitor. E un cal vioi.

Semigreul Românesc de la Herghelia Beclean este un cal de tracțiune intermediară. A fost format prin încrucișarea armăsarilor din rasele Ardenez, Lipițan și Furioso-North Star cu iepe locale, fiind un cal adaptat condițiilor din Podișul Transilvaniei.

Semigreul Românesc de la Herghelia Rușețu a fost creat prin lungi cercetări, începând cu anul 1964, prin încrucișarea metisului Semigreu, Trăpașul Românesc, Ardenez și rasa locală Ialomițeană. Cercetările au continuat până în anul 1988 când rasa a fost brevetată cu brevetul nr. 97962/ 29.04.1988.

Există astăzi două varietăți de semigreu românesc, două tipuri morfologice distincte, în funcție de rasele parentale care au participat la formarea metișilor :

-Tipul mare , care este provenit din încrucișarea rasei Ardeneze cu Trăpașul Românesc, precum și cu Furioso North-Star, cântărește 580 kg.,cu o talie de 158 cm., cu un format corporal dreptunghiular, specific cailor de tracțiune.

-Tipul mic, provenit din Ardenez, Lipițan și cai locali, cu talia de 150 cm.,greutatea de 520 kg.

Există preocupări în vederea formării Calului de Bucovina, prin încrucișarea Semigreului românesc, cu rasele Huțul și Ardeneză.