Introducerea Politicii Agricole Comune a UE în România

Integrarea în Uniunea Europeană este una dintre priorităţile-cheie ale politicii externe a României. Acest obiectiv strategic deosebit de important dă un impuls reformelor structurale de dinaintea aderării şi acoperă toate sectoarele economiei naţionale. Ca parte substanţială a acestei strategii România trebuie să adopte în mod treptat o politică agricolă şi un cadru instituţional pe deplin compatibile cu politica agricolă comună (PAC) a Uniunii Europene. La fel ca şi celelalte 10 noi state membre (NSM-10) care au aderat în 2004, România, ca nou intrant, va trebui să se adapteze la UE, să îndeplinească Criteriile de aderare de la Copenhaga şi să se alinieze la întregul corp al legislaţiei şi politicilor existente ale UE (aşa-numitul acquis comunitar). Negocierile în vederea aderării s-au concentrat asupra vitezei şi metodei cu care România trebuie să adopte legislaţia UE.

1. “Pilonii politicii agricole comune a UE”

Cheltuielile UE pentru agricultură se fac prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Există două domenii (aşa-numiţii „piloni”) de cheltuieli agricole.

• Susţinerea pieţei şi a veniturilor (pilonul 1)

Măsurile de susţinere a pieţei şi a veniturilor acoperă plăţile directe pentru fermieri şi subvenţiile legate de piaţă care continuă în condiţiile organizaţiilor comune de piaţă, cum ar fi achiziţionarea de produse din rezerva publică, scheme de reducere a surplusului şi subvenţii la export. Până în prezent, susţinerea veniturilor şi, în mai mică măsură, susţinerea pieţei au fost principalele domenii de cheltuieli ale PAC. Totuşi lucrurile se schimbă pe măsură ce PAC evoluează. Finanţarea măsurilor din cadrul pilonului 1 provine de la secţiunea de garantare a

FEOGA.

• Dezvoltarea rurală (pilonul 2)

Măsurile de dezvoltare rurală care au o importanţă din ce în ce mai mare au drept scop încurajarea serviciilor legate de mediul înconjurător, asigurarea de asistenţă zonelor agricole defavorizate, promovarea calităţii alimentelor, a standardelor superioare, precum şi a bunăstării animalelor. Aceste măsuri sunt cofinanţate de către UE şi statele membre. Noul sistem de modulare obligatorie (adică transferul de fonduri de la activitatea de producţie la dezvoltarea rurală) va fi utilizat pentru finanţarea introducerii noilor măsuri de dezvoltare rurală convenite în cadrul reformei PAC din iunie 2003 (vezi caseta 3.3) sau pentru întărirea măsurilor existente. Majoritatea cheltuielilor pentru măsurile de dezvoltare rurală sunt finanţate prin secţiunea garantare a FEOGA, deşi o parte semnificativă provin din secţiunea orientare. Secţiunea orientare este unul dintre cele patru fonduri structurale europene, care are drept scop asistarea regiunilor a căror dezvoltare a rămas în urmă, incluzând zonele rurale. Celelalte fonduri structurale sunt Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul European Social şi Instrumentul Financiar pentru Orientare în Piscicultură.

Negocierile privind capitolul cel mai sensibil al negocierilor României cu UE, Capitolul 7 – Agricultura, au fost deschise în noiembrie 2002. Puncte specifice deosebit de importante au fost măsura în care alocările financiare ale PAC sub formă de (i) plăţi de susţinere directă (de aici încolo denumite plăţi directe - Exemple de asemenea “plăţi directe” în UE-15 includ plăţile pe suprafaţă pentru culturile arabile, culturile proteice, precum şi plăţile pentru produse lactate şi animale. ), vor fi extinse la fermierii români după aderare şi cotele aferente pentru producţie şi susţinere, măsuri de piaţă ( Exemple de plăţi de “susţinere pe piaţă” în UE-15 includ furajele uscate, inul/cânepa şi ajutorul pentru prelucrarea cartofilor pentru amidon, ca şi ajutorul pentru organizaţiile de producători pentru livrarea roşiilor, citricelor, piersicilor şi perelor pentru prelucrare.) în special pentru prelucrarea produselor.

Pentru România, adoptarea politicilor agricole de tip PAC va reprezenta o modificare semnificativă a tipului de susţinere agricolă curentă şi a politicilor de dezvoltare rurală. Discuţiile între UE şi România şi Bulgaria privind capitolul agricultură s-au încheiat în iunie

2004, cele două ţări primind practic acelaşi acord ca şi statele care au aderat recent (NSM-10).

Aceste discuţii au fost mult mai puţin dureroase decât negocierile pentru NSM-10. Pe scurt,

negocierile prevăd o perioadă de introducere treptată a plăţilor directe PAC, posibilitatea de

creştere a plăţilor UE cu fonduri suplimentare şi o opţiune pentru schema de plăţi unice pe

suprafaţă (SPUS). Atât România, cât şi Bulgaria au negociat termeni favorabili pentru unele din cotele lor şi alocările de prime (ex., izoglucoză, lapte, precum şi prime la ovine). Aceşti termeni favorabili nu sunt atât rezultatul discuţiilor între negociatorii români şi Consiliul European, ei putând fi atribuiţi faptului că România (ca şi Bulgaria) a beneficiat de principiul că trebuia acordat un tratament consistent cu măsurile asigurate pentru cele zece noi state membre.

În condiţiile acordului mai sus menţionat, realizat în cadrul negocierilor pentru aderare din Capitolul 7 – Agricultura, implementarea PAC în România ridică un întreg lanţ de decizii strategice importante, care trebuie evaluate şi luate de către guvern. Aceste decizii strategice implică selectarea unei scheme de plăţi pentru măsurile de susţinere directă a

veniturilor, potenţiala suplimentare a plăţilor pe suprafaţă, modalităţi de plată, transferuri între

alocările bugetare şi, desigur, definiţia criteriilor de eligibilitate. Este important să înţelegem

implicaţiile generale ale unor asemenea modificări semnificative ale politicii, atât pentru veniturile fermierilor, veniturile reale ale consumatorilor, cât şi pentru balanţa bugetului statului în România. Pentru a explora aceste probleme, a fost utilizat un model de simulare a sectorului agricol din România pentru zece produse agricole principale, obţinându-se rezultatele discutate în acest capitol. Un model de echilibru parţial a fost utilizat pentru a simula efectele unei serii de scenarii privind adoptarea politicilor agricole UE şi care dă informaţii privind impactul probabil asupra veniturilor fermierilor, veniturilor reale ale consumatorilor şi implicaţiilor bugetare.

Rezultate obţinute în cadrul negocierilor privind introducerea PAC

în România

Ca rezultat al negocierilor privind Capitolul 7 – Agricultura între UE şi Guvernul României,

România a obţinut o alocare bugetară generală UE legată de PAC de peste 4 miliarde euro

pentru 2007-2009. Aceste fonduri vor fi împărţite între dezvoltare rurală, susţinerea pieţei şi

plăţi directe:

• Suportul financiar propus pentru plăţile directe pentru România timp de trei ani se ridică

la 881 milioane euro, sumă care include susţinerea financiară pentru produse sau sectoare

• Suma de 732 milioane euro propusă pentru măsurile de piaţă, care cuprinde intervenţia

pe piaţă şi refinanţarea la export, nu necesită cofinanţare naţională. Această susţinere financiară va fi alocată începând cu anul 2007. Intervenţia pe piaţă este instrumentul de stabilizare a preţurilor pieţei, prin cumpărarea producţiei în surplus şi stocarea ei în stocuri publice sau private. Refinanţările la export reprezintă alocarea pentru anumite produse exportate (cum ar fi laptele şi produsele lactate, carnea de vită, cerealele, fructele şi legumele, produsele din zahăr, produsele prelucrate etc.) a diferenţei între preţul la export şi preţul internaţional, având în vedere că preţurile la produsele agricole sunt în general mai mari în Uniunea Europeană în comparaţie cu cele de pe piaţa mondială.

• Susţinerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament